Le ignorăm. Desigur, le remarcăm, le monitorizăm atent și le căutăm cauzele. După care ne relaxăm și așteptăm să treacă.

Episodul 1

În urmă cu vreun an, am avut o perioadă tensionată cu soțul meu. A durat vreo două zile. Probabil chestii uzuale în orice cuplu. Pe mine mă încarcă teribil astfel de perioade, pe soț, la fel. Pe cine nu?! Copiii resimt orice undă negativă în dinamica familiei, oricum ar fi, la vedere sau nu.

Tensiunea a trecut, dar ce a rămas în urmă? Un clipit frecvent al fetiței mele. Vorbeam cu ea și deodată o vedeam: tic-tic. Clipit. Am năvălit pe google, ce e de făcut? Am aflat că ticurile apar frecvent la copiii de vârstă mică, iar clipitul des este in topul listei. Nu trebuie să ne facem probleme, cu cât nu îl băgăm în seamă și nu facem referire la el, va dispărea. Așa am făcut. L-am integrat în viața noastră ca o normalitate – a intrat cu noduri, recunosc -, am încercat să îi sporesc mult confortul, să o asigur că acasă este un loc sigur și să o fac să se simtă iubită și apreciată. În două zile gestul a dispărut la fel de brusc cum a apărut.

Episodul 2

Peste vară, din cauza căldurii, fetiței i-au apărut câteva bubițe pe nas. Hârști-hârști, cu unghiuțele peste ele. Iar și iar. Apoi și-a extins zona de acțiune și a trecut la răzuit la marginea nasului. Apoi pe obraz. Sub bărbie. A devenit tic. Aveam două tuburi de Cicaplast, cu unul pleca bona noastră când ieșeau afară, pe celălalt îl țineam la îndemână, să îl folosesc de vreo 10 ori pe zi (nu e reclamă, chiar e bun și nu am de ce să nu îi zic numele).

Spre deosebire de cliputul ochilor, pe care îl simțeam de departe că e un gest involuntar, scărpinatul mi se părea controlabil. Și am încercat să găsesc soluții să scăpăm de el.

Planul A. Avem un cuvânt-cod pe care ți-l spun, iar tu știi că trebuie să oprești scărpinatul. Nu a mers. Părea că nici nu a înțeles ideea cu parola secretă, de fapt îmi e clar că nu o interesa.

Planul B. Suntem o echipă, eu te ajut să nu te mai scarpini, amintindu-ți direct când ai început să o faci, tu te oprești. Funcționa, accepta să îi zic fără să o deranjeze, dar imediat reîncepea.

Planul C. O să îți rămână semne, trebuie să te oprești. Uite, dau cu cremă mereu și nu se vindecă, pentru că scarpini continuu. Mă punea să îi explic cum e cu semnele astea, înțelegea ceva, că nu e ok, dar nu era o barieră pentru mânuța ei.

Planul D. Pun mâna ușor pe mâna ta și îți opresc gestul. Ok, funcționa, nu se supăra pe mine, dar frecvența se intensifica.

Planul E. Când te văd că te scarpini și rănile nu mai trec mă enervez rău, mă gândesc că îți rămân semne. Eu, personal, nu sunt de acord cu abordarea asta, să îi spui copilului că te enervezi (de multe ori problema e a ta, nu a copilului, situațiile se rezolva altfel, nu spunându-i asta). Dar eram la capătul puterilor, încercasem tot și bubițele erau mai multe și mai urâte. Ea mă vedea că mă irita gestul și se uita la mine neputincioasă. Ticul se intensifica.

Planul F. Back to google. Google striga: ignoră, ignoră. Ok, am zis, dacă nu mă detașez și nu privesc gestul ei fără să simt că îmi ies din minți nu reușesc. Cred că declicul s-a făcut când am conștientizat CLAR că e un gest necontrolabil. Cum să îi zic să se oprească, să nu mai facă, să se abțină, să facă altceva cu mânuțele, când ei îi era imposibil?! Adăugam mai mult stres cerându-i toate astea și gestul se intensificase. Am discutat cu bona și am stabilit să o lăsăm în pace și să nu îi mai zicem nimic. Am dat-o cu cremă mai rar, ca un gest uzual, fără discuții și tam-tam. Gestul scărpinatului a devenit normalitate pentru mine și ea a simțit. La început mi se strângea sufletul când o vedeam cu unghiuțele în acțiune, înghițeam în sec și tăceam. Ba, uneori, s-a întâmplat să aibă mâinile ocupate și m-a rugat să o scarpin eu. Cu noua abordare, gestul a început să dispară. Bubițele, să se vindece. Eu nu m-am mai agitat, nu m-am mai enervat, ea nu s-a mai scărpinat.

Rezultatele au venit imediat, în două zile deja se scărpina muuuult mai puțin. Încă o lecție pentru mine să am răbdare și încredere în copilul meu, să înțeleg cât de important este să mă eliberez de nebuniile și anxietățile din sufletul meu și să tratez situațiile cu relaxare. Cicălitul, bătutul la cap nu funcționează niciodată (pe-asta o știam), niciodată înseamnă și în cazul ticurilor (pe-asta mi-a luat ceva timp să o învăț).

Disclaimer: ticurile trebuie analizate de la caz la caz. Unele mame povesteau cum copilul clipea des din cauza unor probleme de vedere. Fiecare își cunoaște copilul și reacționează așa cum consideră că e mai bine. La noi era clar un tic pe fond nervos așa că soluția cu ignorarea a funcționat perfect.