Sunt, de felul meu, justițiară. Am fost mult mai luptătoare în tinerețe, cu vârsta m-am mai temperat. Dar am rămas cu spiritul dreptății și intervin când mi se pare că oamenii își bat joc, în general printr-o atitudine de nesimțire, indiferență, aroganță, de mine sau de alții. Și, mai nou, de copilul meu.

Sunt în stare să ridic pe cineva din autobuz să stea o gravidă. M-am obișnuit să mă lupt cu nepăsarea vânzătorilor și a angajaților din call center (Vodafone mă ajută să mă antrenez). Și, mai nou, mă revoltă cu furie părinții care nu se preocupă de comportamentul copiilor lor în relația cu ceilalți, cum tocmai am scris.

Încerc să fiu tolerantă cu ce zic și ce fac ceilalți. De multe ori nici nu îmi pasă, mai ales dacă treburile nu au de-a face cu mine. Dar sunt situații în care simt că iau foc. De obicei se întâmplă când aceste cazuri mă vizează direct sau îmi ating vreo coardă sensibilă. Și spun. Tare și răspicat. Ce se întâmplă? Mi-o iau. Cei care au un comportament incorect se burzuluiesc la mine că le atrag, cu tupeu, atenția.

Când nu mă abțin și comentez, eu sunt vinovată, pentru că nu îmi văd de treaba mea.

1/
O mamă își smucea fata, de vreo 7-8 ani, și îi aplica o
corecție, cu ușoară discreție, la codă la magazin. Era o doamnă drăguță, aranjată, tinerică. Soțul, lângă ea. Eu, în spatele ei, cu fata mea. Mi se pare aiurea să țipi la copii, ce să mai zic de dat câte o palmă… În public… Mi s-a părut umilitor pentru copil. Fără nicio scuză pentru mamă. I-am zis că ce face se numește abuz și nu e ok. Atât ea, cât și soțul au început să îmi reproșeze că fac scandal și să îmi văd de treaba mea. Un alt domn, alflat și el la rând, m-a apostrofat că de ce mă bag. O adolescentă, în spatele meu, mi-a zis: “Aveți dreptate, dar nu înțeleg. O să vadă mai târziu, după ce va crește fata și abia va aștepta să plece de acasă”. Mi se pare inuman să privim cum un copil este bătut în public și să ne vedem de treaba noastră. Da, mulți părinți preferă să tacă și să își vadă de treaba lor, pentru că sunt blocați în izbucnirile lor nervoase prealabile.

2/
Tobogan gonflabil, copii nerăbdători să se dea, având la dispoziție cele 10 minute pentru care au plătit părinții. O fetiță pe la vreo 6 ani s-a băgat în fața grupului de copii care stătea frumos la rând. O dată, de două ori, de trei ori. Bunicul, pe margine, îi mai zicea câte ceva, dar uita esențialul – să îi amintească că nu e ok să se bage în față. I-am zis că ar fi cazul să îi explice că se stă și la rând. Cum a reacționat bunicul? Mă întreabă ce am de sunt nervoasă și îmi spune că ar trebui să am puțină decență. Mda, normal, cum să te iei de oamenii mai în vârstă în public… Cum ai tupeul să îi reproșezi ceva? Nu îmi văd de treaba mea, atâta timp cât văd că aproape 10 copii stau la rând și un părinte / bunic se uită cu nonșalanță cum copilul pe are îl însoțește se bagă cu tupeu în față în mod repetat.

3/
Și acum retrăiesc cu nervi și repulsie amintirea unei mame de etnie care își ținea fata să facă pipi pe tartanul de la locul de joacă. Era cu soțul ei, nu prea periculos, nici prea prietenos. N-am avut curaj să zic nimic, deși am fost profund dezgustată. Mi-a fost teamă să nu îmi iau vreo bătaie. Le-am arucat niște priviri dezaprobatoare și atât. Am fost și sunt nervoasă că se poate întâmpla așa ceva și nimeni, nimeni nu are curaj să zică nimic, inclusiv eu.