Nu am avut niciodată o politică restrictivă în ce privește timpul la tableta sau la televizor al fetei noastre. Singura limitare a fost legată de conținut – televizorul nu merge încontinuu pe știri sau emisiuni pentru adulți. Nu ne uităm la emisiuni ieftine (bine, ele sunt scumpe, ca buget) gen show-uri celebre cu cântăreți și bucătari. Nu stăm seara pe canapea să privim un film de acțiune, iar fata să se joace într-un colț. Nu ne interesează conversațiile cu vedete care stau pe canapea și alte emisiuni de showbizz. Singurele știri și emisiuni informative pe care le tolerăm sunt cele de la Digi (și asta pentru că nu există altele mai normale) și pe-astea eu le prind din zbor, pentru că soțul se uită pe tabletă la știri, filme și seriale, când se uită. Ne ajută și set-up-ul din casă, pentru că noi nu avem living, astfel că fata este expusă doar la televizorul din camera ei (și, pe alocuri, și a mea). Aici urmărim doar canalele pentru copii, am trecut pe rând de la Duck TV la Disney Junior și acum suntem în faza Minimax.

De câte ori a cerut să se uite pe tabletă, pe youtube sau să joace jocuri, a primit-o (nu are voie cu ea în pat înainte de culcare). De câte ori a vrut să se uite la TV i l-am deschis. Nu i-am limitat timpul la 15 minute, o jumătate de oră sau o oră. S-a uitat cât a vrut. Nu e dependentă, disperată să se joace sau să stea cu ochii în TV. Trec zile și nu se atinge de tabletă. Iar la TV, uneori o întreb eu dacă vrea și îmi spune “nu”. Pentru că preferă să se joace. Mi—am propus să mă abțin și să nu o mai întreb dacă vrea să se uite la ceva, când eu am de spălat vasele sau de trebăluit prin casă. Noi, românii, în general, avem obiceiul să ne uităm la TV când nu știm ce să mai facem sau când avem timp liber. Copiii nu au nevoie de televizor să își umple timpul. Copilul meu își găsește mereu o preocupare, dacă nu are desene. Se joacă cu orice, cu mâinile, cu picioarele, cu șiretul de la hanorac, sunt sigură că e în stare să inventeze un joc și cu o scamă.

Când vrea desene, de cele mai multe ori ne uităm împreună, comentăm, ne amuzăm. Nici nu pot să fac altfel, pentru că după aia trebuie să ne jucăm – de-a Mia, de—a poneii etc și trebuie să știu ce am de făcut. Upgrade-ul la Minimax a fost chiar binevenit, mă cam săturasem de eroii în pijama și Sofia. “Mia and me” e chiar palpitant, îmi place la nebunie.

Personal, nu cred că desenele animate sunt atât de toxice. Fetița mea a învățat foarte multe despre relații, despre lume, din desene. A ajutat-o și la vocabular, repetă replici întregi, reține multe cuvinte. Eu îi mai explic expresiile – ieri de exemplu am vorbit despre “are maniere” și “a luat-o la goană”. Uneori mă întreabă de ce un personaj a făcut nu știu ce. Dezbatem despre cum se poartă personajele, bune sau rele. În joaca noastră e când Mia cea bună, când Gargona cea rea – un exercițiu bun pentru a înțelege sentimentele și nevoile celorlalți. Uneori ne uităm pe youtube la cum sunt realizate filmările, desenele, cum sunt transpuse personajele, de la o schiță pe hârtie în 3D. Actorii vorbesc despre cum au creat personajele, vedem cine e în spatele vocilor. Ne uităm la același episod sau la melodia din generic în română, în engleză, în franceză și spaniolă, cum îi apare pe youtube. Un serial interesant pentru noi e prilej de a dezvolta conversații conexe.

Pentru ca televizorul și tableta nu sunt fructe interzise nu tânjește după ele. De cele mai multe ori, închidem televizorul să ne putem juca în liniște. Dacă are de ales între a sta pe tabletă la bucătărie cât spăl eu vasele și a se juca, de cele mai multe ori alege să se joace în camera ei. Dar prima opțiune este să se joace cu mine. Încerc să îi susțin independența, îmi dau seama că e nevoie să se rupă treptat-treptat, dar îmi e clar că sunt momente când tânjește după mine, o simt că suferă că nu sunt acolo, 100% doar pentru ea, făcând cel mai interesant lucru din lume: jucându-ne. Și atunci renunț la ce fac și fug la joacă.