3 ani și 3 luni, mai precis.

Magie

La 3 ani viața este despre magie. Jumătate din timp (dacă nu și mai mult) vorbim despre lucruri care nu există. Unele dintre ele au nume bizare, pe care se întâmplă să nu mi le amintesc nici în momentul în care a încheiat să le denumească. Lumea ei e un joc și o fantezie. Imaginația a explodat în ultimul an.

Joacă

Seara, suferă, chiar și cu lacrimi, pentru că trebuie să doarmă. Nu îi mai ajunge timpul pentru joacă, nu ar mânca, nu ar merge nicăieri, nu ar face nimic din ce trebuie – spălat pe dinți, schimbat de haine, stat la pieptănat, să nu piardă clipe prețioase de la joacă. Știu că toți suntem stresați că pe măsură ce înaintăm în vârstă parcă nu ne mai ajunge timpul, dar să nu ne închipuim că viața e ușoară la 3 ani.

Crize

E mult mai ușor decât la 2 ani. Crizele vin la fel de furios și sunt intense, cu suferința reală, amplă. Sunt însă mai rare și mai ușor de digerat. Cum bine spune soțul meu, acum reușește să identifice și de ce plânge. Ne-am obișnuit, am testat diverse reacții, și noi, și ea. Am ajuns, oarecum, la o metodă comună (eu încă mai lucrez la partea mea): ea – lasă-mă în pace să îmi treacă / eu – dacă ai nevoie de mine sunt aici, la bucătărie.

Dragoste

De pe la 1 an visam la perioada în care să stea lipită de mine, să mergem ținându-ne de mână, să stăm una lângă alta și să savurăm un film (de desene), să ne spunem că ne iubim, să ne pupăm muuult. A venit și perioada asta. Modul ei de a spune te iubesc sau a fost greu azi fără tine sau mă simt bine cu tine este ce dor mi-a fost de tine!

Strânge în brațe, mai și pupă din proprie inițiativă (deși rar), spune cuvinte drăguțe, stă la mângâiat, se bucură când aude cuvinte de dragoste, își exprimă emoțiile pozitive.

Uneori stă atât de lipită de mine sau mă călărește încât îmi e imposibil să fac ce am de făcut și trebuie să o dau jos ca pe un scai. Dar o înțeleg, așa am fost și sunt și eu.

Independență

“Mami, vreau să stau singură să mă gândesc la o poezie”. Cred că primul gând a fost că nu am înțeles bine. De multe ori mă cheamă să ne jucăm și nu mă bagă în seamă. Ne jucăm încă mult împreună, dar își găsește câte ceva de făcut și singură. Un alt moment pe care l-am tot așteptat: se joacă cu păpuși, căsuțe, ponei, spune replici pentru personaje, improvizează și este în largul ei dacă rămâne singură în cameră și eu mă simt, în timpul ăsta, în altă parte din casă, confortabil. Bine, mă duc să mai verific ce se întâmplă – pentru că mai am surprize să o găsesc cățărată cine știe pe unde. Uneori mă cheamă ea din 3 în 3 minute să îmi mai arate ce face. Dar suntem, clar, într-o altă etapă. Așa am reușit să fac pâine, fursecuri, biscuiți sărați și clătite.

Spune că ar putea dormi singură în pat.

Când se lovește, nu mai are nevoie să o țin în brațe decât dacă e ceva serios, altfel mă respinge. Se desprinde și încep și eu să mă obișnuiesc cu ideea.

Anxietatea de separare

Despărțirile au fost unele dintre cele mai dureroase momente ale noastre. Plecarea mea la serviciu o întristează și o înfurie. Venirea e la fel de încărcată de emoții, mai ales dacă a avut o zi dificilă. Nu plec de-acasă cu zilele, nu am plecat cu soțul meu niciodată în doi, iar pe ea să o lăsăm acasă.

De câteva săptămâni parcă acceptă mai ușor plecările și a învățat să se bucure de întoarcerile mele. Cred că, de fapt, suferim de dor cu toții când nu suntem toți trei, iar acum, că ea a crescut, e mai puțin dureros. Încercăm să limităm despărțirile pentru că și așa avem atât de puțin timp împreună!

Mâncare

În multe privințe e din ce mai ușor, cu mâncarea e din ce în ce mai greu. Nu mai mănâncă multe alimente pe care înainte le consuma frecvent: iaurt, unt, brânză, roșii, pate. Nu îmi mai place untul, o aud deodată. Nu pune altele în loc, pentru că prea puține o tentează. Mai are tentative să încerce, dar nu cred că i-a plăcut vreodată la gust ceva care nu i-a plăcut la aspect sau miros. Așa că ne învârtim între câteva feluri de mâncare și încerc să rămân cât mai detașată, ca să nu o iau razna. Nu o forțez să mănânce mai mult decât vrea, nu insist să încerce ceva nou dacă refuză, o mai întreb peste câteva zile, dar de cele mai multe ori rezultatul e același. Asta e… mă bucur că mănâncă niște ciorbă (doar cu bona), că îi place carnea și că nu i-a trecut dragostea de morcovi.

Comunicare

Nu am insistat cu politețea, dar și-a însușit te rog și mulțumesc din interacțiunile diverse. Nu o presez să își ceară scuze când nu e ok ce face, să spună bună ziua sau la revedere. Treptat-treptat îi intră în rutină și le învață natural. Nu văd nicio grabă cu politețurile, poate spre revolta unora, și cred în ideea că în primii ani copii nu le înțeleg sensul cu adevărat, le repetă mecanic, atunci când îi punem să o facă. Puterea exemplului e, de fapt, importantă.

Emoții

Încă învață să înțeleagă emoțiile. Gama e variată și descoperă cum să facă față emoțiilor unor situații noi, fericirii intense, dezamăgirii, geloziei. Înainte plângea când nu știa să și le exprime, indiferent dacă sentimentele erau pozitive sau negative. Și acum se mai supără când se bucură prea tare, e o reacție instinctivă, mai ales dacă e o bucurie care o surprinde. Îmi place când îmi descrie ce simte: Am fost geloasă că vorbeai cu alt copil. Când facem ceva drăguț și e tare fericită o văd că râde și îmi spune: sunt fericită.

Frici

Fricile se întețesc. Nu îi mai place întunericul. Îi e frică de zgomotele de la vecini. Seara nu vrea să stea singură în cameră, mergem de mână de la pat până la masă, ca nu cumva tocmai atunci să se audă vecinii. Îi e teamă de fantome. Nu știu ce mai urmează, sunt pregătită, știu că de acum fricile tot cresc, pe măsură ce imaginația e pusă la lucru din ce în ce mai mult.

Cred că îmi place la 3 ani ai ei. Ea e dulce și haioasă și vulcanică și neobosită, eu sunt obosită, răbdătoare, amuzată, cucerită. Total.