Prima dată am avut o strângere de inimă înainte de Sfântul Nicolae. Părinții discutau despre cum nu o să le mai dea cadourile copiilor pentru că nu ascultă. Cum ar merita o nuielușă și poate chiar vor și primi una. De parcă asta i-ar pune pe gânduri pe copii și i-ar mai cuminți. Nu este o situație contexuală. Ideea “copilul nu e cuminte, nu (mai) merită nimic” apare destul de frecvent în rândul părinților și devine stringentă în perioadele în care aceștia se simt la capătul puterilor, acumulând tot felul de frustrăti vizavi de comportamentul copilului. Părinții devin brusc extrem de autoritari – nu îi mai dau nimic, gata!  / dau milităria jos din pod!– și apelează la toate metodele care le vin în minte, de multe ori disperați de lipsa de efect a acestora: am interzis, m-am supărat, am țipat, nu știu ce să mai fac, nu mă mai înțeleg cu el!

De multe ori, descriind situația, părintele înșiruie o avalanșă de restricții și pedepse. “Nu mă mai înțeleg cu copilul meu” devine o luptă de putere, în care părintele se aruncă cu multă înverșunare și prea puțină înțelegere. Rezolvarea ar trebui să se facă pe cale amiabilă. Când intervine ”nu știu ce să mai fac să funcționeze”, problema nu este la copil, este la părinte, care a tot reacționat disproporționat, haotic și ineficient, lăsându-l pe copil debusolat, neînțeles, nervos și singur. De fapt, mai neascultător, cum spun părinții.

1/ Singurul limbaj la care copilul reacționează este cel al dragostei
Când copilul e nervos, să reacționăm cu dragoste. Când copilul e agitat, să îi transmitem din calmul nostru. Când impunem limite, să îi explicăm de ce nu trebuie să facă anumite lucruri. Când copilul e nemulțumit, să îl ascultăm, oricât de mici sau ușoare sau chiar amuzante ni se par luptele sale (de fapt nu sunt nici mici și nici ușoare și deloc amuzante). Când copilul nu mai ascultă, să stăm și mai mult lângă el, să intrăm în lumea lui, relaxat, prin joc. Să îi spunem cât de minunat este, cât suntem de fericiți să fim împreună, cât de mult îl iubim. Să creăm timp dedicat doar pentru relația noastră. Să încercăm să înțelegem de unde vin revolta și furia și să le vindecăm prin apropiere. Când noi cooperăm, el cooperează.

2/ Cu cât părintele e vizibil mai disperat să îndrepte lucrurile, cu atât copilul e mai determinat să nu îi facă pe plac părintelui
Problemele s-ar rezolva mai ușor dacă noi, părinții, ne-am mai relaxa un pic. Uneori facem caz din lucruri mărunte. Alteori cerem prea mult, uitând parcă ce vârstă are copilul nostru. Frecvent suntem prea dornici să mulăm copilul pe personalitatea noastră, cerându-i sa fie cum suntem noi sau cum am vrea să fi fost noi sau cum credem că i-ar fi mai bine, printr-un filtru al preconcepțiilor și prejudecăților noastre. Cu cât ne încrâncenăm să îl facem să acționeze cum ne dorim, cu atât el se va opune. Copiii simt când ne enervează ceva și asta e pedala pe care o apasă pentru a deține controlul. Cu cât ne irităm mai atare – și percep imediat stările noastre – le transmitem mesajul că puterea este la ei. Pe măsură ce devenim mai disperați, schimbând metode după metode pentru a rezolva lucurile, le dăm de înțeles copiilor că suntem depășiți. Depășiți de o situație pe care ei au provocat-o. Așa cum spune Janet Lansbury, copiii nu se simt bine când simt că au putere asupra părintelui. Ei au nevoie să coopereze și să aibă părinți lideri, fermi, care să acționeze cu înțelegere, cu dragoste.
Înainte de orice, aș scrie cu litere îngroșate: să nu uităm că avem în față un copil, iar copiii fac lucruri nebunești, nu sunt capabili să perceapă riscurile, nu își controlează emoțiile, iar oboseala, nervii, frustrarea, agitația se reflectă imediat în comportamentul lor. Când pedepsim, admonestăm, țipăm, îi încărcăm cu nervi, frustrare, agitație, îi determinăm să fie mai neascultători. Să discutăm cu blândețe și să intervenim cu afecțiune, să arătăm dragoste, ca să vindecăm.

3/ Micile victorii, câștigate prin forță, sunt victorii iluzorii, îl îndepărtează pe copil de părinte și erodează încrederea dintre cei doi
Pedepsele nu funcționează. O zic toți experții în psihologia copilului, o arată cercetările. Copiii se supun, dar nu din convingere, ci ca să le facă pe plac părinților, provizoriu. Pentru ca mai apoi să inventeze metode ca data viitoare să fie mai șmecheri și să nu fie prinși. Să fim sinceri, copiii sunt foarte creativi, mai creativi decât părinții.
Copiii pedepsiți (cu pedepse dureroase pentru ei, care îi fac să se simtă dominați agresiv și lipsiți de apărare – i-am luat tableta, nu îl mai las afară, nu mai primește ciocolată, i-am aruncat jucăriile) se simt neînțeleși tocmai de părinți, persoanele de la care așteaptă cea mai multă deschidere. Închid carapacea, se izolează. Și, pentru ca imaginea să fie complet de dureroasă, primesc și o morală, uneori nedrept de dură. Copiii nu preiau morala cum am crede noi, pentru ei e un mare reproș și atât. În general, li se reproșează un comportament neadecvat și o atitudine nerecunoscătoare față de un părinte care a făcut atât de multe. Pedeapsa și morala rup, ușor-ușor, câte o verigă din lanțul care îi unește pe părinte și copil. Discuția calmă strânge legăturile și e nevoie de câteva tehnici simple și de efect, cum ar fi: ”știu ce simți”, ”povestește-mi despre”, ”zi-mi un lucru bun de azi și un lucru mai puțin bun”, ”vin și eu să ne jucăm cu păpușile”, ”azi stăm jumătate de zi doar noi, ce vrei sa facem?”.

”Nu mai rezist, nu mai știu ce să fac, nu mai pot, nicio metodă nu funcționează”? Nu e decât o soluție pentru părinte: STOP tuturor metodelor punitive, început dialogul cu copilul, mers la sufletul lui, aplicat un pansament cu dragoste, vindecător. Până trece, pas cu pas, cu răbdare. Sigur trece așa.