De când am născut, nu mă mai tund acasă. Vine una dintre cele mai drăguțe persoane din lume, care are grijă, mai nou, și de zulufii fetiței mele. Amândouă o iubim maxim și e deja ca o prietenă. Eu am părul scurt, astfel că ne vedem lunar, mai des decât mă văd cu prietenele mele vechi.

La ultima noastră întâlnire s-a ocupat de mine și, pentru că am vrut niște accente deschise, a durat ceva mai mult decât de obicei. Era sâmbătă dimineața, fata era în pat, gripată, și la două minute striga “mucișorii!”, către un tată zombie, trezit cu forța, după ce adormise spre dimineață. Eu stăteam cuminte la deschis șuvițe. Și abia așteptam să beau o cafea de care nu avusesem timp. Gândul că în cele 20 de minute cât trebuie să stau cu pudra în cap îmi voi savura cafeaua mă ținea dreaptă pe scaun. În timpul ăsta, zombie-ul i-a pregătit cacao cu lapte fetei. Când eram aproape gata de pauză, aud din cameră “tati!”. Urgență: fata vomitase (am aflat apoi că de vină era Tamiflu, pentru tratamentul gripei). M-am gândit numai la partea bună – că puteam să mă ridic de pe scaun să îl ajut pe soț la schimbat copilul, să schimb lenjeria de pe pat, să bag repede o mașină la spălat. Și, apoi, cafeaua.

Cât de la îndemână e cafeaua de dimineață și care e nivelul liniștii în timpul savurării divine e un indicator bun pentru a afla cine e părinte și cine nu.

Soțul meu obișnuia să bea cafeaua în vreo 3 ore, lucrând la calculator. Așa l-am cunoscut. Nu puteam să purtăm nicio conversație coerentă până nu simțea că e treaz cu adevărat. Apoi a venit zgâtia de fată, cu țipete și bocănituri de dimineață, mașina de spălat care huruie non stop , “stai un pic cu fata cât fac eu asta” și acum cafeaua e pe repede-înainte.

Am auzit mai multe persoane care își savurează cafeaua cu noaptea în cap, înainte de trezirea copiilor (de exemplu, sora mea se trezește la 5). Eu, când mă trezesc înaintea fetei, sunt maxim de fericită, simt că am tot timpul din lume pentru mine. Doar că după vreo 10 minute o văd apărând în ușa bucătăriei – niciodată nu îi aud pașii mici și mă ia prin surprindere. Cafeaua aburindă rămâne pe masa din bucătărie, abia atinsă.

În weekeend, soțul meu, care e pasăre se noapte și se trezește mai târziu, are grijă de mine și îmi aduce o cană de cafea în cameră, în timp ce eu și fetița ne distrăm. Nu pot să mă dezlipesc nicicum de ea, la cât suferă după mine în timpul săptămânii. Abia mă duc la baie, cafeaua e deja lux. Când îl văd venind cu cana de cafea mă simt ca o prințesă cerută în căsătorie cu cel mai scump diamant.

La ultima ieșire în familie, am tânjit până după-amiază după o cafea pentru că nu am avut timp să o cumpărăm – era weekend, ne nimerisem în mall, la prima noastră ieșire la cinema în familie (care a ținut 10 minute) și peste tot erau cozi imense. Am plecat cu o durere de cap cruntă să mâncăm undeva, oriunde,numai în mall nu. Primul lucru pe care l-am cerut a fost o cafea. Numai că restaurantul era cu loc de joacă și nu am mai putut să mă întorc la masă decât când a venit mâncarea, așa că am servit cafeaua cu ciorbă.

qed.