O citesc non stop pe Janet Lansbury. Cred ca nu trece săptămână să nu lecturez vreun articol de pe blogul ei. Îmi dă mult calm și încredere că fac bine ce fac.

Datorită ei nu mă răstesc la fata mea, nu îi arunc priviri cu reproș, nu o bruschez. Nu am țipat niciodată la ea și nu m-am supărat niciodată pe ea. Nu mă consider o super mamă și nu bravez pe tema asta. Nu îmi doresc să sar în sus și să mă mândresc cum nu țip la fata mea, ci vreau să vorbesc despre cum am ajuns aici. Mai ales că nu sunt o persoană calmă de felul meu, izbucnesc uneori ca un vulcan (am reușit să mai schimb câte ceva).

Când fetița mea era un bebeluș și plângea seară de seară am trecut printr-o perioadă dificilă, neștiind cum să procedez. Am găsit pe net multe răspunsuri, despre colici, despre cum să accept lacrimile copilului meu, despre sentimentele copiilor. Așa am descoperit-o pe Janet Lansbury, am aflat despre metoda ei de parenting RIE și, în mintea mea, s-a produs un declic. De atunci nu găsesc niciun sens în țipatul la copil și în autoritatea inutilă, care se practică excesiv și pe care o remarc zi de zi în jurul meu. Am crescut cam cu toții așa, nu ne-a învățat nimeni că se poate și altfel și avem impresia că dacă nu ne impunem cu forța nu avem rezultate… se vede în case, în parcuri, în școli. Avem în sânge exercitarea autorității în fața copiilor, nu contează dacă sunt ai noștri sau ai altora. Nu avem exercițiul de a pleca de la premisa că relația cu un copil trebuie să înceapă cu respect, nu din partea lor, ci a noastră, a adulților.

Am trei principii de la care vreau să nu mă abat:

1/ Nu rezolvăm nimic dacă ne răstim și țipăm la copil.

Din contră, îl determinăm să intre într-un blocaj – reacție normală și la adulți – și tăiem orice șansă de dialog. Dacă vrem să obținem ceva trebuie să o facem cu calm și vorbă bună. E nevoie de multă energie, de răbdare, de timp, de autocontrol, de schimbări fundamentale în noi? Da! Cine-a zis că parentingul e ușor?! Știu că multe mame gândesc că nu stau ele să se roage de copil, că e normal să mai și țipi, de ce să ai răbdare, când copilul e încăpățânat sau nerecunoscător, că trebuie pus la punct, se învață prost etc.

Să ne abținem să ridicăm tonul, pentru că suntem adulți și putem să conștientizăm și să ne controlăm reacțiile.

În perioadele de calm nu e mai important să căutăm iertare în noi înșine sau justificare pentru țipete. E mai degrabă perioada ideală să reflectăm, să descompunem situațiile și să înțelegem ce ne aduce în starea de nervi, ce moștenire cărăm cu noi și cum ne putem dezbăra de ea. Și să ținem în minte, ca o mantra, că nimănui nu îi place să asculte morală, predici, oameni isterici, adulți sau copii; dar toți avem nevoie să ne simțim înțeleși.

Părinții sunt primii care ar trebui să îi înțeleagă pe copii, pentru că au trecut prin momente similare cu ani în urmă și țin minte cum s-au simțit când părinții lor nu i-au făcut să se simtă bine. În plus, așa cum ne găsim pretexte și scuze pentru noi, când nu am vrea să facem ceva sau nu am făcut ce trebuia, să plecăm de la a găsi pretexte și copiilor noștri.

2/ Nu avem de ce să jucăm în atac.

Copilul acționează în niște limite impuse de vârstă. Dacă se enervează, ne vorbește răstit sau urât, dacă nu are chef să facă ce spunem sau ne contestă autoritatea, să nu sărim din prima la atac. Așa sunt copiii, impulsivi și lipsiți de eleganță, nu doar drăgălași. E chair bine să fie din când în când răzvrătiți. Uneori sunt revoltați pentru că sunt supărați sau au frici, alteori vor să își impună voința, alte dăți nu le place atitudinea noastră, poate prea bossy. Nu pot și nu trebuie să fie mereu lapte și miere, copii zâmbitori și ascultători ca în postere. Dacă în loc de “nu vorbi așa”, “nu te purta așa” am domoli vorba și ne-am apropia de copil, am evita din start o situație conflictuală și am afla poate și ce stă în spatele comportamentului lor.

Uneori parcă suntem în război cu propriul copil, câștigă cine se revoltă mai tare, prin refuz sau țipăt. Am senzația că părinții sunt niște vânători de greșeli, care nu au eleganța de a nu-l face pe copil să se simtă prost, inferior, dezavantajat. Parcă vor să transmită imperios “eu am puterea, eu decid”. Acum te culci. Acum îți strângi jucăriile. Acum mănânci. Acum îți faci temele. Acum împarți jucăria. Acum mergem afară. Apoi ne mirăm de ce copilul nu mai cooperează la activități cu adevărat importante – luatul medicamentelor, spălatul dinților etc.

3/ Copilul e diferit de noi, diferit de așteptările noastre.

Ar trebui să scăpăm de obsesia de a ne modela copilul după cum suntem noi sau am vrea să fim noi, sub pretextul că îl pregătim să înfrunte societatea. Să scăpăm de tendința de a vâna lucruri de îndreptat – e prea timid, prea fricos, prea mămos, prea puțin sociabil, prea vocal, prea năzdrăvan etc etc Copilul nostru are personalitate, să nu îl modelăm cu prejudecăți. Cine ne garantează că cei cu tupeu au succes? Că dacă e exemplar la școală nu va renunța la facultate? Că dacă stă la un an în brațe la părinți, la 5 va fi tot după fusta mamei?

Să îi lăsăm libertate copilului, să îi dăm ocazia de a se manifesta așa cum este. Nu spun să ne creștem copiii într-o libertate absolută, fără limite și fără bun simț. Dar parcă prea suntem obsedați să sculptăm pe unde nu e cazul. Și să nu uităm, cea mai bună metodă de a le transmite ceva nu e cu vorba, aruncată înspre ei cu supărare, frustrare sau nervi, uneori nici cu vorba bună, ci prin puterea exemplului.