Încă de când încep să lege primele cuvinte, părinții și bunicii au o preocupare importantă: să îi învețe pe copii să fie politicoși. Să spună te rog, mulțumesc, iartă-mă, la revedere.

Nu am făcut așa. Am citit că la vârste mici copiii nu înțeleg sensul ideii de a cere scuze. E normal, nu au empatie și nu relaționează cu supărarea unui alt copil sau adult. Și sincer, mi s-a părut mai important să îmi încurajez copilul să se exprime fără a-i pune restricții ca îți dau după ce spui te rog. Pentru copii e o mare realizare și mândrie vorbitul, a-i condiționa o cerere de exprimarea prealabilă a unei rugăminți e echivalent cu a-i spune nu ai vorbit corect, tăindu-i elanul.

Nu mi-am învățat fata să spună te rog când vrea ceva, dar a furat singură schema. Mai degrabă i-am explicat că te rog, te rog cu o voce mieroasă și rugătoare nu îi aduce mai mult succes. După câteva tentative a renunțat, acum o face rar și fără să folosească te rog ca o tehnică de manipulare

Nu am învățat-o să zică mulțumesc. Dar îmi mulțumește dacă o ajut cu ceva, dacă îi dau ceva. Și eu îi mulțumesc ei, îi mulțumesc soțului meu pentru mici favoruri, le mulțumesc celor din jur. Acum, după ce îi spun ei mulțumesc îmi răspunde cu plăcere. Nu am învățat-o nici asta.

Cu la revedere, la fel. Nu am bătut-o la cap să salute la plecare. Îi spun: bona/prietenii etc pleacă, vii să le spunem la revedere? Dacă atunci când era bebeluș îi plăcea să facă “pa pa”, după ce a crescut nu a mai interesat-o să se despartă la modul formal. În diminețile în care plecam la serviciu, de cele mai multe ori nu mă băga în seamă. Nu a vrut, am lăsat-o în pace. De vreo câteva zile spune mult mai des pa. Perfect, a conștientizat ea, a făcut-o în ritmul ei.

Iartă-mă e și mai greu de internalizat. Când era mai mică, dacă mă lovea, se făcea că nu s-a întâmplat nimic. Poate credea că pe părinți nu îi doare. Poate nu știa cum să procedeze. Poate un pic din amândouă. Acum, dacă încasez vreo lovitură mai tare, începe să plângă. Îi e greu să gestioneze momentul. Nu o pun să își ceară scuze. Însă încerc să o învăț altceva – e o idee pe care am citit-o și am preluat-o cu drag – să întrebe: ești ok; pot să te ajut cu ceva? Și nu neapărat față de mine, ci cu alți copii. Nu insist prea mult, încă e mică să înțeleagă cum trebuie să se adapteze situațiilor, am încredere că în scurt timp o să își dea seama singură. Este un moment greu, când provoci din greșeală o supărare / o durere și emoțiile sunt complexe. O ajut să și le gestioneze, îi vorbesc și despre scuze, fără să insist, dar nu cred că cere-ți scuze sau spune iartă-mă este soluția.

Ieri când i-am schimbat pampersul – o acțiune obișnuită pentru noi – mi-a zis: mulțumesc, mami!, cu energie și bucurie. Am rămas un pic surprinsă, un pic emoționată. Acesta este acel mulțumesc pe care trebuie să îl spună copii: atunci când simt. Și treptat, vor simți din ce în ce mult să îl spună. Până vor crește și va deveni, din păcate, o rutină…