Am putea fi prietene, eu – la 41 de ani, ea – la 4. Sunt cea mai bună confidentă a ei. Vine la mine când are o problemă. O ascult fără să judec. O țin în brațe când simte nevoia. Îi zic sincer și cât se poate de blând orice cred. Nu așa fac cele mai bune prietene?

Alerg cu ea. Râd cu ea. Sufăr alături de ea. Mă joc cu ea. Mă uit la desene cu ea. Îi simt pasiunile. I le accept pentru că și eu am avut nebuniile mele de-a lungul timpului și le-am simțit acceptate. Sunt ocazia noastră de conectare. Unele obsesii de-ale ei sunt chiar faine: și mie mi-a plăcut de Bufnița sau de Șopi, de Mia și Gargona. Am învățat toți poneii, chiar dacă la început mi s-a părut că au nume absurde. Am reușit să mă bucur de Talking Tom, deși cu ani în urmă mi se părea fără sens. Iar jocurile Sago Mini sunt create de cineva cu foarte mult umor.

Acum ne emoționăm împreună la fiecare episod în care Marinette se fâstâcește în fața lui Adrien. Mă pun la curent și cu telenovelele de copii. Trebuie să știu să răspund la întrebarea: “de-a ce vrei să ne jucăm, de-a Buburuza și Motan Noir sau Soy Luna?”

Uneori stăm una lângă alta, întinse în pat, și ne ținem de mână. După o despărțire de o zi, ne spunem ce dor ne-a fost una de alta. Schimbăm priviri complice când suntem amândouă fericite sau uimite sau surprinse. Ne bucurăm pentru fiecare dimineață despre care știm că promite o zi împreună.

Alergăm, ne cățărăm, ne zbenguim, punem picioarele pe masă să ne fie mai comod. Ne întrecem ridicând lucurile de jos cu piciorul. Mai nou, îi place să stăm, pur și simplu, să povestim. O învăț tot ce știu, îi dau cât pot din tot ce își dorește să ia de la mine.

Ea învață să fie generoasă, îmi dă din puținul sau mult și bunul ei. Mă pupă. Îmi face declarații. Face glume cu mine. Uneori mă consolează. Mă învață lucruri. Mă chestionează.

Suntem nedespărțite. Nu așa sunt două prietene bune?

Ieri ne dădeam în leagăn una lângă alta. “Mi-ar plăcea să am patru ani și să fiu prietena ta”, i-am zis. “Ești o prietenă foarte bună și m-aș distra tare cu tine.” A încuviințat din cap și mi-a răspuns cu seninătate: “Numai că nu putem fi prietene, tu ești mamă”.

Niciodată nu am fost adepta ideii că mama și fiica trebuie să fie cele mai bune prietene. Copiii trebuie să aibă prieteni de vârsta lor, cu care să schimbe secrete și să discute câte în lună și în stele. Asta neexcluzând o apropiere caldă și sinceră de părinți. Multe mame cred că știu cam tot despre copii, că sunt prietene foarte bune cu ei. Da, posibil. Dar copiii nu simt nevoia să fie cei mai buni prieteni cu părinții. Și nu sunt. Întotdeauna va fi un secret bine ascuns într-un jurnal. E atât de normal să fie așa.