“Dacă nu îți strângi jucăriile, ți le arunc pe geam!” “Dacă nu încetezi, plecăm acum!” Și nu se întâmplă niciodată. Amenințări deșarte. Pe care, la un moment nici copilul nu le mai aude, nici părintele nu le mai crede.

Dacă ne închipuim că rezolvăm o situație cu amenințări grave, ne înșelăm. De fapt intrăm într-o luptă de putere cu copilul și nimeni nu are de câștigat, ci toată lumea are doar de pierdut.

La început e posibil ca cel mic să ia aminte la ce spune părintele și să acționeze în consecință. Cui i-ar plăcea să își vadă aruncate jucăriile pe care nu le-a strâns… Își adaptează comportamentul doar pentru că este intimidat (știm deja că astfel de metode nu aduc nimic bun pe termen lung). Nu își va strânge jucăriile ca urmare a faptului că a internalizat ușor-ușor un comportament pozitiv, ci pentru că îi e teamă de consecințe. Toată “intervenția” părintelui de a modela comportamentul se va concentra asupra consecinței și nu asupra faptei care l-a determinat. Iar efectele pozitive pe termen lung sunt zero. Am auzit părinți care spun “dar funcționează!”. Oare asta își doresc părinții de la copii? Să reacționeze când se țipă la ei, ba chiar să încheie episodul și cu niște scuze? Sau să internalizeze un comportament înțelegând de ce e nevoie să acționeze într-un anumit fel? Cred că îi subestimăm pe copii când credem că dresajul funcționează mai bine decât o discuție cu sens.

Aici intervine o paranteză – nu schimbăm comportamente brusc, avem nevoie de timp, de reamintire constantă, de context pozitiv. Nu știu cum să subliniez mai mult: context pozitiv. Dacă amenințăm copilul la nervi, să nu ne imaginăm că am contribuit cu ceva la îmbunătățirea atitudinii lui față de X situație. Un copil care se conformează pentru că se teme de consecința formulată printr-o amenințare va căuta să evite comportamentul respectiv în preajma părintelui. Dar îl va repeta fără reținere și poate chiar înadins când părintele nu e prin zonă. Și astfel, o amenințare care aparent pare că își face efectul duce, de fapt, la mai mult rău.

Treptat, după amenințări exagerate repetate din partea părintelui, fără niciun rezultat, copilul nu va mai avea reacție. Știe că sunt vorbe în vânt și nu își va mai consuma energia dându-le atenție. Bine, părintele se va enerva că vorbește degeaba, iar momentul este distrus. De acum, orice mai spune părintele nu va trezi nimic în copil în afară de revoltă.

Amenințările deșarte subminează autoritatea părintelui, în general, mai ales în privința regulilor, sugerându-i copilului că se poate ca unele reguli să nu fie respectate. Când părintele pune pe masă o amenințare fără a o respecta, doar de dragul de a crea tensiune și frică, cum ar putea discerne un copil când e cazul să ia o regulă în serios, și când e doar vorbă aruncată în vânt. Iar când își va da seama că părintele amenință fără să și procedeze ca atare va reacționa selectiv în aplicarea regulilor, după cum îi va fi mai avantajos în situația dată.

Încrederea în ce spune părintele scade cu fiecare vorbă pe care acesta o aruncă fără a avea acoperire. Nu e bine să îți păcălești, amăgești copilul, inclusiv când vine vorba de a impune o consecință (iar asta nu ar trebui să se facă prin amenințări). Primele semnale că ceva e în neregulă sunt date de vorbele părintelui: copilul meu nu mă mai ascultă, copilul meu nu face nimic din ce îi spun/ din ce îi cer. Ei, una dintre cauze ar putea fi amenințările exagerate fără bază. Când părintele nu respectă ce spune, copilul nu îl mai respectă pe părinte.

Când îi amenințăm pe copii și, în plus, dacă formulăm amenințări deșarte, nu insuflăm nicio valoare, nu avem nicio referință și, ca să merg la contextul pozitiv, nicio înțelegere față de cauzele comportamentului, ci ne concentrăm toată energia pe consecințele nefaste. Îi învățăm pe copii doar să se teamă și să acționeze din frică sau să nu mai bage deloc în seamă ce zicem (“mama zice așa mereu, dar știu eu că nu face asta”).  Este foarte posibil să ne surprindem copiii că vor repeta comportamentul pe ascuns, pentru a evita amenințările. Ne subminăm autoritatea, erodăm calitatea relației părinte – copil și nu producem nimic bun pe termen lung. “A funcționat” este oare adevărat?