Nu mi se pare deloc distractiv când văd oameni care se amuză de neștiința sau de neputința copiilor. Copiilor lor, mai ales.E adevărat că uneori ne vine să râdem auzindu-i ce grozăvii spun sau văzându-i cât de nepotrivit și neașteptat se poartă într-o situație, lucru care se întâmplâ de cele mai multe ori din cauză că nu o stăpânesc. Înainte de a râde de ei, chiar și fără rea intenție, ar trebui să privim un pic momentul reapectiv, atât de simpatic, prin experiența lor de copii.

Pentru ei, orice supărare e serioasă, orice tristețe e gravă, orice încercare nouă e ca o cucerire de munte, orice tentativă nereușită e o catastrofă. Dacă ne uităm la cei mici, e ușor să remarcăm cât se străduiesc. Sunt inventivi încercând să facă față unor situații noi, cu o experiență atât de limitată. E posibil să le iasă pe dos și atunci lupta lor să pară haioasă. Sau se simt copleșiți, nereușind să-și înțeleagă trăirile atât de puternice, simțindu-se frustrați că nu au niciun control asupra momentului. Timp în care adulții văd o imagine amuzantă a unui copil care plânge cu suspine că îl deranjează o scamă de pe haină. Dacă punem lucrurile în context, copiii mici (dar nu numai) sunt gata să explodeze din orice, din disperarea de a arăta că sunt mari și independenți. Venim noi, adulții, din poziția noastră atotștiutoare, să punem cireașa pe tort: râdem de ei. Dacă nu râdem direct, gălăgios, credem că suntem subtili și îi tachinăm. Mai există și cazul nefericit în care adulții bagatelizează ce face sau ce simte copilul sau chiar se enervează, retezându-i scurt: hai că nu ai pățit nimic, termină cu plânsul/ nervii/ ți-am zis de atâtea ori că nu așa se face!

Nu, nu e ok să râdem de ipostazele în care copilul este serios și inocent și poate chiar suferind, cum, în aceeași măsură nu e ok să îl tachinăm.

Când alți copii râd de copiii noștri spunem că sunt răi. Sau, mai târziu, în școală, că sunt bullies. Însă noi, adulții, parcă avem tot dreptul din lume să ne amuzăm pe seama lor, intrând agresiv peste sentimentele lor, tachinându-i.

Credem că facem glume inofensive, când, în realitate, le subminăm cu nonșalanță încrederea în ei. La copiii de vârstă mică este și mai periculos, pentru că tachinarea ascunde subînțelesuri care sunt greu de descifrat și este percepută ca un atac. Copilul rămâne debusolat și, pe viitor, preferă să se închidă în el, evitând să se simtă nesigur și vulnerabil în fața părintelui.

Copiii vor să se simtă înțeleși. Părintele care tachinează îi dă, indirect, de înțeles că trateaza superficial problema.

În viață am făcut de nenumărate ori haz de necaz și autoironia m-a ajutat. De multe ori am crezut ca tachinându-i pe ceilalți obțin un efect similar de remontare. Totally wrong. Nu toată lumea se simte confortabil când vine vorba de ironie.

Acum, când fetița mea e supărată și mai greșesc încercând să detensionez cu un zâmbet forțat (deplasat chiar), în loc să empatizez cu ea (deh, puterea obiceiului), mi-o retează sec, bosumflată: “nu am chef de glume!”.

Cu siguranță există momente când este potrivit să detensionăm atmosfera cu replici sau gesturi haioase. Dar când glumim spre tachinare și simțim că ne poziționăm de pe o poziție de putere ar trebui să spunem stop. Mai ales că simțim perfect că replica noastră nu produce confort. Reținându-ne râsul, tachinarea sau oprindu-ne din timp reprezintă o formă de respect față de copil și un mesaj clar despre modul în care ne poziționăm în relația cu el.

Să fim atenți să fim mai degrabă darnici în a oferi empatie decât aroganți în superioritatea noastră.