O mamă într-un magazin cu un băiețel de vreo 2 ani. Căuta printre haine, timp în care copilul investiga în stânga și în dreapta, cam mâțâit, pentru că nu mai avea răbdare. Mama, fermă, arunca diverse imperative, de printre umerașe: Joacă-te la oglindă! Stai aici! Vino la mine! Lasă aia! Copilul, pe bună dreptate, era cam plictisit. De altfel, când mergem cu soții, adulți fiind, în magazin avem mari șanse să își piardă răbdarea, ce să mai zic de un copil. Eu însămi, amatoare de shopping la orice oră, dacă merg cu o altă persoană la cumpărături de haine devin agitată când zăbovește într-o zonă care nu prezintă interes pentru mine. Cu siguranță, un magazin cu rochii și geci și pantaloni nu are nimic atractiv mai mult de 5 minute pentru un băiețel de 2 ani. Eu, personal, merg la cumpărături, pentru mine, doar singură, pentru că îmi e clar că nu pot să studiez îndelung moda sezonului, iar de probat nici nu încape vorbă. De ce să chinuim două persoane, când putem să nu chinuim niciuna?!

Chiar și cu abordarea asta, rare sunt momentele în care am o sesiune de shopping ca pe vremuri, fără să alerg de la un magazin la altul și fără să fiu cu ochii pe ceas disperată că s-a mai dus o jumătate de oră și eu sunt în același punct în care eram când am intrat în magazin. Șansele să se întâmple așa sunt de la foarte probabil în sus, pentru că se poartă hainele ca niște halate sau pijamale, totally not my style. Și nici nu mă atrage să mă îmbrac în hainele resuscitate ale anilor 90. Prefer, oricum, o sesiune rapidă singură, decât una ultra rapidă și cu stresul că îmi dispare copilul de sub ochi și va trage de mine să ieșim cât mai curând din magazin.

Cum îți ia shoppingul mințile, pentru că nu despre cumpărături voiam să vorbesc. Ascultând-o pe mamă cum i se adresa copilului m-am gândit că parcă cel mic este la dresaj. Șezi, aport, lasă etc. E comod să avem un copil care să meargă la pas prin magazin pe lângă stăpân, dar asta ne dorim? E perfect rezonabil să ne învățăm copilul să știe cum să se comporte într-un magazin, să fie atent să nu răstoarne lucruri, să nu dea peste oameni etc, dar cred că ar fi mult mai simplu dacă am începe să aplicăm din învățăminte când copilul este pregătit, cu metode empatice și cu ceva logică asociată acestora. Altfel, da, copilul este capabil să învețe să stea docil în magazin și la 2 ani, chiar dacă ideea de shopping cu mama nu e prea atractivă, până la urmă suntem mai sus în lanțul trofic decât un câine. Însă ar fi mai eficient pentru dezvoltarea abilităților copilului nostru să facem lucrurile când au un rost. Purtând o conversație, nu dând ordine. Căutând momentele care să facă experiența cât de cât mai atractivă. L-am putea învăța pe copil cum să se comporte în magazin când mergem să cumpărăm ceva pentru el, se va simți mai indepedent (la o vârstă la care își dorește asta) lăsându-i libertatea să aleagă ce își dorește. Zonele pentru copii au uneori și câte un mic loc de joacă – culori, puzzle etc, care fac sesiunea de shopping mai plăcută sau mai ușor de îndurat.

Dacă totuși nu avem de ales și trebuie să fim în magazin cu un copil mic, fără răbdare, trebuie să ne asumăm că mai mult vom sta după fundulețul lui, că va fi suprasolicitat, că va fi curios să meargă și acolo, și acolo, și acolo, că nu ne va auzi când îl strigăm, că va fi, în general, o experiență dificilă. Este normal să fie așa și ar trebui să ne adaptăm aștepările la vârsta pe care o are cel mic și nu să adaptăm copilul la obiceiurile noastre de shopping de dinainte de a fi părinți, pentru că e o misiune imposibilă și, sincer vorbind, fără sens. Dacă mergem la cumpărături cu copilul, cred că trebuie să ne educăm nouă răbdarea și nu invers.

Gândind ieri despre dresaj, m-am trezit dimineață cu o alertă de la twitter, cu acest citat recomandat de Alfie Kohn, parcă un ecou al gândurilor mele:

Louise Porter, psiholog asutralian, pe tema parentingului: “Obediența este un obiectiv potrivit pentru animalele de companie, însă nu avem așteptări ca acestea să crească și să plece de acasă”.