Am văzut sute de comentarii critice la adresa mamelor care, al rândul lor, critică alte mame surprinse comportându-se agresiv față de copiii lor. Sunt momente în care situațiile controversate pot fi un punct de plecare pentru o discuție mai largă și, de ce nu, pentru a reflecta la ce putem ajusta în stilul nostru, pentru a fi mai aproape de copil.

Îmi asum să preiau, de acum înainte, discuțiile mamă – copil la care asist și care mă marchează, nu pentru a critica mamele, ci pentru că mă ajută fantastic în “making my case” pentru un parenting cu blândețe, pe care să îl conștientizăm în orice moment al existenței de mamă. Inițiez, astfel, o temă constantă, sub umbrela educației cu blândețe, pentru că mi-aș dori ca orice mamă să conștientizeze permanent că fiecare moment din interacțiunea cu copilul său contează. Și când e blândă, și când nu e, și când stă pe telefon și nu aude ce vorbește copilul, și când îi spune că ceva nu se poate, și când se joacă împreună pe covor, și când ajunge mai târziu acasă, și când îl trimite în camera lui, și când îi spune să nu mai plângă, și când îl ține în brațe, cu cel mai mare drag din lume. Fiecare mic moment e important. Unele dintre aceste mici momente – în care mamele sunt prea obosite, prea stresate, prea încărcate, prea iritate – ar putea fi o amintire a adultului în devenire. Câți dintre noi nu avem momente răzlețe din existența noastră, din relațiile cu cei din jur, pe care ni le amintim și care încă dor? Câți dintre noi nu am realizat că suntem într-un fel sau altul pentru că părinții noștri s-au purtat într-un fel sau altul?

Pot fi momente mici, cărora părinții să nu le dea importanță, iar pentru copii să însemne dezamăgirea maximă. ”Vino să stai cu mine!” mi-a spus fetița mea, de 4 ani, într-un moment în care aveam musafiri, iar ei nu îi păsa, voia să fim doar noi două. I-am explicat că nu se poate, de ce (deși în momentul ăla îmi repet că argumentația logică nu e procesată, ea fiind deja prea încărcată emoțional). Sunt sigură că în mintea ei a auzit doar „NU”. S-a ascuns după draperii bosumflată și mi-a zis: ”Nu vrei să mă mai vezi niciodată”. Și nu o făcea să mă șantajeze sau să mă sensiblizeze. Sunt sigură că în momentul ăla fix asta simțea. I-am explicat că știu că e supărată și că așa crede pentru că este supărată, că aș fi extrem, extrem de tristă să nu o mai văd niciodată, din contră, aș vrea să o văd tot timpul și că înțeleg că e supărată că nu ne putem juca exact în momentul ăla. Când îi spun ceva ce îi face plăcere să audă se luminează la față instant, o simt ca atunci când ai surprinde momentul unei flori înflorind. Clickul a fost la ea când i-am spus că aș suferi dacă nu aș mai vedea-o. Aștepta de la mine confirmarea că e importantă pentru mine, pentru că, refuzând-i joaca atunci, nu părea că ar fi fost. Eu am cumva noroc (făcut cu mâna mea) să am un copil care îmi spune ce simte, pentru că am încurajat-o mereu și am luat în serios tot ce mi-a spus. Dar mă întreb ce suferință mare poate fi în sufletul unui copil care strânge în el toate gândurile astea negative și nu vine cineva să îi șteargă îndoielile, sau în sufletul unui copil care spune ce simte și e luat în râs. Cred că aș vrea ca fiecare părinte să se gândească când țipă, când își repede copilul, când îi reproșează ceva, când nu are chef de conversații curioase interminabile că fiecare moment contează și se adună într-un suflet de copil.

De aceea nu o să mă tem să pun aici secvențele de viață cu care mă interesectez, pentru că sunt momente care pot să ne trezească, așa, ca un wake up call, în a fi mame mai bânde și da, o zic, fără ezitare, mame mai bune.

Am două argumente în a relata cazurile, pentru a reflecta la ele, și care nu mă vor opri din a povesti despre situațiile respective:

1. / Nimic nu justifică un comportament urât, agresiv, care desconsideră copilul. Nici oboseala, nici grijile, nici lipsa de răbdare. Nimic. La fel cum nu există nimic care să justifice o agresiune fizică față de copil, nu există nici argumente valide pentru a-l trata fără respect.
2. /  Frecvent apare ca scuză ”să ridice mâna cine nu a țipat vreodată la copil”. Da, există mame care nu țipă la copii, nu îi jignesc, nu le vorbesc de sus. Asta nu înseamnă că sunt super mame (am văzut adeseori ironii la adresa asta), ci mame care și-au stabilit că se poate să îți crești copilul stabilind anumite principii de educație și respectându-le. Și cred, în sufletul meu, că fiecare mamă poate fi o astfel de mamă. Important e să se uite, moment de moment, la copilul său și să aibă în minte un punct de plecare vital pentru sănătatea relației lor și echilibrul emoțional al copilului: respect acest om, ce face, ce crede, ce simte și nu sunt cu nimic mai presus decât el.

#educatiecublandete
#fiecaremomentconteaza
#conversatii