Ești în parc cu copilul de 3 ani. Îi place mult să urce invers pe tobogan, ca oricărui copil din tot parcul. Îl lași, este devreme și parcul este gol. Zona începe să se aglomereze și alți copii vin să se dea pe tobogan.

Copilul tău, cu încăpățânare, vrea să urce în continuare pe tobogan invers, incomodându-i pe ceilalți. Îl iei cu frumosul. Se face că nu aude. Începi să ridici iritată tonul, începe să pară că aude, dar parcă nu îi pasă. Te enervezi și îl ameninți că dacă mai face așa plecați acasă. Nicio reacție. În momentul următor în care iar îi spui să se dea jos și să îi lase pe copii să coboare nestingheriți și se face că nu aude, îl iei pe sus și plecați forțat spre casă. Tu – cu nervi, copilul – cu lacrimi.

E o situație des întâlnită și, din experiență o spun, reacția generală este că mama a procedat foarte bine, copilul trebuie să știe că există limite și trebuie respectate. Pentru că, nu-i așa, e ceea ce scrie în cărțile de parenting. Încă vreo două situații de genul ăsta și încep să se vadă rezultatele, copilul va ști să asculte pe viitor, altfel se termină distracția în parc. Dar copilul va rămâne nervos, iritat și agitat, și va izbunci în alte ocazii. Părintele se va întreba disperat de ce nu funcționează sfaturile din cărțile de parenting și, într-un crescendo cauzat de un cumul de factori similari, va concluziona că un copil nu se crește după cărți, că nu toți copiii sunt la fel, unii sunt mai rebeli etc etc

De ce se ajunge aici? Pentru că limitele, oricât ar părea că sunt puse corect, de fapt nu sunt stabilite cu blândețe și prin stăpânirea situației, ci cu autoritate și nervi, iar nervii înseamnă pierderea controlului asupra situației. Copilul nu se conformează internalizând explicația, ci de teama consecințelor. Limitele înseamnă fermitate, dar nu înseamnă agresivitate. Impunerea limitelor se poate face fără să țipi, fără să îl desconsideri pe copil, fără să fii pe o poziție în care să trebuiască să îți demonstrezi puterea. În momentul în care te enervezi îi dai de înțeles copilului că ești slab, pentru că pierzi controlul într-o situație pe care el a determinat-o și îi induci un sentiment de anxietate care îl face să fie agresiv sau să se închidă. Data viitoare va asculta pentru că va dori să se protejeze – în fond cui îi place să fie luat pe sus cu nervi, când jocul e mai frumos – dar obediența nu va avea legătură cu adevăratul motiv pe care copilul de fapt nu a avut timp să îl proceseze: îi deranjezi pe ceilalți copii.

Aș rupe filmulețul din parc în mai multe secvențe.

1. Copilul se urcă nestingherit pe partea cealaltă a toboganului. Lumea e a lui, uneori reușește, alteori nu, mama îl mai ajută, e super distractiv. Cu fecare încercare, copilul prinde încredere în el, în forțele proprii, se simte independent.
2. Vin alți copii și mama îi cere să se oprească. E un moment de tranziție, de la o activitate palpitantă către o acțiune pe care nu și-o dorește.Normal că nu vrea să înceteze, se face că nu aude, pentru că asta e o reacție comună la copii. Copilul nu își sfidează mama, pur și simplu își prelungește momentul plăcut pentru că nu are maturitatea emoțională de a înțelege că trebuie să se oprească în acel moment. Are nevoie de ajutor.
3. Mama îi spune că îi incomodează pe ceilalți copii. Copilul se face că nu aude (dar știm bine că ei, de fapt, aud). Nu reacționează, ceea ce înseamnă că este cazul ca părintele să intervină. Copilul știe în sinea lui că trebuie, nu vrea și nu poate să se oprească. Înțelege, în linii mari, și motivele. De-asta nici nu e nevoie de explicații laborioase, un argument scurt și clar e suficient. Mama știe că nimic din toate astea nu îi convin copilului și trebuie să accepte că asta e situația normală. Ce om normal pe lumea asta ar fi fericit să se oprească dintr-o activitate care îl acaparează total? Din nou, copiii nu au maturitatea să pună punct, emotional este foarte greu pentru ei.
4. Mama mai strigă de vreo câteva ori, trece la amenințări și la fapte. Deja situația a degenerat în direcția greșită. Mama nu are de ce să zică de trei, de patru, de cinci ori, timp în care ceilalți copii să aștepte să se întâmple ceva și să asiste la o scenă. Mama ar trebui să pună mâna calm pe copil, cu un gest de oprire, și să îi spună prima oară ceva de genul ”vreau să te oprești, copiii așteaptă să se dea pe tobogan și nu pot pentru că tu urci invers”. A doua oară poate să îi spună ferm, cu calm: ”știu că îți place ce faci, dar trebuie să te iau de aici, copiii așteaptă, ne vom da deoparte”. Și îl ia frumos și se trag într-o parte. Poate copilul va face o criză – absolut normal, mama trebuie mai întâi să empatizeze cu suferința lui – pentru că, pe bună dreptate, e normal să fie supărat și abia după ce i-a dat de înțeles că sunt pe aceeași lungime de undă să îi explice încă o dată motivele, explicând de ce mai devreme, când nu era nimeni, era ok să urce pe tobogan invers.

Amenințarea cu plecarea din parc și apoi părăsirea în forță sunt niște reacții agresive și disproporționate. Nu suntem cu copilul în parc să îl pedepsim când nu se poartă ok (chiar și cu preaviz), ci să îl învățăm cum să se poarte, să îl ghidăm și să îl ajutăm în momentele dificile. Când copilul nu se poate opri nu e obraznic și neascultător, ci are nevoie să îl înțelegem și să îl ajutăm. Dacă ne păstrăm stăpânirea de sine și calmul și empatizăm cu el va înțelege.

Să îi vedem pe copii așa cum sunt: copii. Mici. Avem tendința să ne gândim la copilăria noastră, la cum se purtau părinții noștri și nu mai facem distincția între 5, 7 sau 10 ani. Apoi ne întoarcem spre copiii noștri și emitem pretenții uitând că au doar 2, 3 sau 4 ani, comprimând toți anii copilăriei în aștepările pe care le avem de la ei. Să le dăm timp să crească, să se maturizeze, să înțeleagă. Și, între timp, să citim cărțile de parenting cu sufetul, nu cu mintea, pentru că, deși există multe tehnici pe care le putem aplica, sunt mai mult decât niște manuale de instrucțiuni.

Pentru cei care au dilema ”tobogan” sau ”topogan”: forma ”tobogan” este cea preferată, cea ”topogan” fiind tolerată/ acceptată.