De câte ori fata mea se lovește, devine un arici. Nu mă lasă să văd ce a pățit, nici să o ating, de fapt dacă nu aș spune nimic ar fi cel mai bine. Mie îmi e greu, o văd că suferă și sunt panicată că poate a pățit ceva mai serios. Instinctiv cer să văd, ea se zvârcolește să o las în pace.

E la polul opus față de cum reacționa când era mică și plângea, iar eu o luam imediat în brațe. Căuta consolare, mai ales că niciodată nu i-am zis “nu e nimic”. De câte ori a suferit i-am luat supărarea și lacrimile în serios. Alerga înspre mine să îi alin durerea. Acum e altfel, e mare, la 4 ani și 8 luni.

Azi am văzut un tată, cu fata lui, de vreo 6-7 ani. Fata se lovise la mână. Tatăl, văzând-o, i-a zis: “ai grijă!”. Prima reacție a fetei a fost “Lasă-mă!”. Tatăl s-a simțit atacat, cu un ton foarte calm, dar moralizator, i-a zis că nu i-a reproșat nimic, doar i-a zis să aibă grijă și nu înțelege de ce a strigat “Lasă-mă!”. “Nu am strigat!”, a fost răspunsul fetei. Tatăl insista că nu i-a zis decât să aibă grijă, apoi a întrebat-o unde mai exact s-a lovit, fata i-a arătat, s-au reconectat, momentul a fost depășit.

“Nu am strigat” mi-a intrat în suflet, pentru că aceeași conversație o am cu fata mea. “Nu vreau să țipi.” “Dar nu țip”.

Secvența asta mi-a reîntărit trei lucruri:

1/ Situațiile din jur pot fi și ale tale – sunt o lecție bună. Când îi vezi pe ceilalți acționând ca tine e ca și cum te-ai uita în oglindă. Așa mai procedez și eu, câteodată, mă concentrez mai degrabă pe reacția fetei (nu țipa!), decât pe ce simte ea (o furie greu de controlat). Uit că reacția ei este impulsivă și mă simt eu frustrată că e aricioasă și respinge consolarea mea (nu înseamnă că nu și-o dorește). Ar trebui să îi las spațiu un pic, dacă vrea spațiu, cât să se liniștească.

2/ Copiii nu ne resping pentru că vor să fie lăsați în pace. Ci pentru că sunt speriați. Eu nu am certat-o niciodată pe fata mea când s-a lovit și, în ciuda acestui fapt, respinge orice contact. Pentru că a crescut și conștientizează că o lovitură poate fi gravă sau poate e din cauză că a fost nesigură pe ea, sau prea sigură, sau nu a fost suficient de atentă. În momentul acela e la fel de speriată pe cât sunt și eu. Cu siguranță, preocuparea din privirea mea îi amplifică starea. Frica, spaima se manifestă la copii (și nu numai) prin agresivitate. Când copilul spune “Lasă-mă!” transmite de fapt “Mi-e tare frică de ce mi s-a întâmplat și nu știu cum să gestionez aceste sentimente”.

3/ La aproape 5 ani, fata mea înțelege foarte multe lucruri și s-a maturizat mult în ultimele luni – de la 4 la 5 ani e un mare salt, a devenit din fetiță o fată foarte conștientă de ea și de ce se întâmplă în jur și își formează opinii deja pe baza propriei experințe.
Pentru că a crescut, uneori cresc și așteptările mele în ce privește comportamentul ei – ”Ar trebui să își dea seama că îi vreau binele!”. Când sunt mai lucidă, și nu impulsivă, încerc să nu mai anticipez, să nu pun presiune pe ce și cum ar trebui să simtă, ci mai degrabă vreau să îi fiu partener într-un proces pe care îl las pe ea să îl conducă. Văzând situația de azi, în care fata, care era cu vreo doi ani mai mare decât a mea, reacționa față de tatăl ei exact la fel cum mi se întâmplă mie, am realizat că ar trebui să mă liniștesc. 5 ani e vârsta la care abia începe să își controleze emoțiile. La 7 ani încă mai are de lucru. Stop. Respiră. Fără așteptări fals induse. Toate vin la timpul lor.

Să îi las, așadar, timpul să se maturizeze emoțional și să conștientizez mai des că lipsa ei de experiență în înfruntarea situațiilor provoacă teamă și reacții agresive. Nu are nicio problemă cu dorința mea de a o consola. Problema apare când această dorință o sufocă și nu îi lasă spațiu să își exprime frica și să învețe să și-o controleze.

În seara asta, fata mea s-a lovit la picior, de tocul ușii. S-a enervat un pic. Am respirat, nu am zis nimic. Apoi i-am zis: “dacă vrei să îți fac masaj, să îmi spui”. Mi-a zis “nu”, după care, cu ușoară nepăsare: “cred că nici nu m-am lovit atât de tare cum credeam”. Asta a fost tot.