Adeseori mă întreb cum aș fi fost astăzi dacă mama mi-ar fi spus că sunt frumoasă, că sunt minunată, ce admiră la mine, ce învață de la mine. Mama mă iubește și mă încurajează, nu-i vorbă, dar am crescut cum majoritatea dintre noi am crescut, fără să fi auzit “te iubesc mult de tot” sau apelative ca “iubirea mea”, “minunea mea”. Accept că așa era atunci și știu că, la vremea respectivă, părinții mei erau foarte ok, admirați de prieteni de-ai mei – frecvent am auzit: “aș vrea să am și eu părinți ca ai tăi”.

Mi-am pus problema târziu că aș fi avut nevoie (ca orice om, de fapt) de o exprimare mai directă a afecțiunii și, cu siguranță, m-ar fi ajutat mai mult. După ce am devenit mamă și am început să mă documentez despre dinamica relației copil – părinte am avut o revelație a propriei copilării.

Nu știu de ce părinții noștri au fost atât de direcți în a ne spune ce nu le convine în comportamentul nostru și prea puțin generoși cu aprecierile. Procedez invers. Sper ca fata mea să fie mai puțin anxioasă și cu mai multă încredere de sine decât am fost eu. Spun “am fost” pentru că îmi place să cred că am depășit punctul culminant, fiind într-un proces de vindecare.

În fiecare zi îi spun fetei mele cât de mult o iubesc, cât de mult mă bucur să o revăd, că mi-a fost dor de ea, cât este de minunată și de frumoasă. Chiar o admir, sincer, în multe situații și nu ezit să i-o spun.

Copiii au nevoie de confirmare din partea părinților că sunt iubiți și apreciați. Așa vor avea boost-ul necesar să devină independenți și să aibă încredere în forțele proprii. Mă uit la fetița mea cum mă caută cu privirea încontinuu, cum citește în ochii mei aprobarea sau dezaprobarea a ceea ce face. O văd cum îi sclipesc ochii de bucurie când îi spun cât este de minunată. Eu și tatăl ei suntem cei mai importanți pentru ea. Modul în care o vedem și faptul că îi arătăm că este văzută și cum este văzută contribuie la creșterea încrederii în sine într-un moment cheie din existența ei.

Când o persoană se simte iubită, creierul său eliberează oxitocină, hormon favorabil declanșării emoțiilor pozitive. Un copil îndrăgit este un copil mai liniștit, care nu își mai consumă energia demonstrând că trebuie apreciat sau acționând negativ pentru a atrage atenția ca să fie iubit.

Mai mult, studiile arată că afecțiunea părinților îi protejează pe copii să facă față mai ușor experiențelor stresante din copilărie, din afara familiei, acționând ca un scut. Astfel, beneficiind de un teren fertil, copiii cresc mai fericiți și devin adulți mai empatici, mai puțin stresați și anxioși.

Mai avem ceva important de făcut, dincolo de a crea zilnic momente pozitive de exprimare a afecțiunii: să gestionăm momentele mai dificile pozitiv. Foarte probabil este o sarcină dificilă, pentru că nu avem modelul mental creat în copilăria noastră. Eu însămi mă lupt să înlocuiesc tonul serios (nu țip, dar am un ton grav) cu vocea blândă și calmă și să fiu mai orientată înspre soluții, nu înspre admonestare.

Să le arătăm copiilor cât de mult îi iubim, îi va ajuta pe ei să crească echilibrați și ne va ajuta și pe noi să ne mai temperăm pornirile negative și să devenim părinți mai afectuoși.