Toți părinții trec prin perioade în care simt că se cască un hău între ei și copilul lor, că parcă nu există nicio punte de comunicare. Orice încercare mai degrabă adâncește hăul. De obicei acest lucru se întâmplă în momentele de criză ale copilului, pentru că el reacționează instinctual, exploziv, iar mintea noastră logică și adeseori exigentă nu poate asimila astfel de momente. Ne blocăm și nu știm cum să abordăm relația cu copilul și parcă orice am face și orice am spune în acele momente nu mai are nicio relevanță. Nici un gest de înțelegere sau tandrețe nu are valoare. Vorbesc numai despre dorința părintelui de a căuta o cale de a aplana conflictul, pentru că nervii adulților nici nu ar trebui să aibă loc aici.

Momentul de apogeu, cel mai greu de dus pentru părinte, este când furia copilului care a declanșat criza – poate că ceva nu i-a ieșit cum a vrut, poate nu a vrut să facă ce trebuia – se adună în “Ești cea mai rea mamă” sau, cum e în cazul meu, “Ești urâtă” (mamele sunt, în general, victimele). Supărarea copilului este direcționată asupra părinților, care devin răi, prin vorbele copilului. Cei mai răi.

Când aud verdictul, unii părinți se enervează, încep să contraatace, alții se simt dezarmați, învinși. De fapt, niciuna din variante nu e bună. Eu, personal, simt o lovitură fatală. Ideal e ca părintele să încaseze lovitura la nivel rațional, sau mai bine zis să o pareze prin rațiune. Copilul e foarte nervos și reacționează așa cum poate. Ce simte nu este egal cu ce spune. De fapt vorbele lui dure transmit că nu știe cum să spună ce simte, să exprime furia din interior și spune ce îi vine. Cu siguranță vorbele astea îi vor spori și mai mult supărarea interioară, pentru că știe că nu e adevărat ce a spus. De aceea este important să reacționăm echilibrat.

Și copilul așteaptă de la noi, instinctiv, să gestionăm acest moment și, cu siguranță, ar trebui să fim în stare să o facem mai bine decât el. Dacă vrem să nu ne afundăm și mai tare în criză, ar trebui să nu punem la inimă aceste cuvinte și să îi arătăm că îi înțelegem suferința, atât de mare încât l-a determinat să ne spună o așa grozăvie. Există o tehnică pe care am învățat-o și o aplic de câțiva ani, care salvează acest moment, eliberând sentimentul de vină al copilului. O frază pe care i-o spun fetei mele ori de câte ori decide că sunt urâtă, că în viața ei nu mai vrea să facă x lucru, că își va arunca nu știu ce obiect pe care nu vrea să îl mai vadăvreodată, orice e măreț și e spus printre țipete și lacrimi. Fraza asta este: “așa spui acum sau așa simți acum pentru că ești foarte supărată”. Funcționează nu doar pentru copil, ci e și un reminder rațional pentru părinte: stay cool, nu o lua personal, e doar ceva spus la nervi.

Știu, multe voci ar spune că trebuie să îi învățăm pe copii să nu spună lucruri care rănesc, la supărare. Lecțiile de genul ăsta nu se oferă în momentele de conflict, ci în discuțiile liniștite dintre copil și părinte. La noi, de exemplu, seara, înainte de culcare, este momentul ideal. Apoi, lecțiile se oferă cel mai bine prin puterea exemplului – cum gestionăm noi conflictele, ca adulți? Ce spunem? Cum reacționăm în cuplu? Trântim și bufnim? Jignim? Ne păstrăm luciditatea? Avem o conversație matură?

Când copilul se enervează, plânge, trântește, țipă să pornim de la premisa că cel mai bun lucru este că se simte confortabil să își exteriorizeze emoțiile de față cu noi. Dacă reușim să gestionăm conflictul cu mintea și sufletul în echilibru, gândindu-ne că suntem acolo să îl ajutăm pe copil să treacă prin astfel de momente, să fim de partea lui, fără a încerca să recurgem la prea multe argumente logice, hăul comunicării se va închide. La fiecare final de moment tensionat în care fata mea plânge și trântește, ea se află la mine în brațe. Dacă inițial nici nu vrea să o ating, într-un final când o chem la mine, spune un NU răstit. Și apoi imediat, încet: “adică da”. Aceștia sunt copiii noștri în suferința unei crize: spun cât pot de tare un nu supărat, dar inima lor spune un da mic, doar să le dăm timp să aibă puterea să ni-l spună și să îl auzim. Când suntem absorbiți de nervii noștri, declanșați că nu avem situația sub control și că vedem un copil cu trăiri ce par exagerate, pe care nu suntem în stare să le procesăm din cauza diverselor blocaje, în mare parte moștenite, nu vom auzi acel “adică da”.