Mă uit la pozele cu mine la doi, trei, patru ani după ce am născut și nu mă recunosc. Nici nu îmi amintesc mare lucru din perioada aia, e ca în ceață. Îmi vin în minte foarte multe scene cu fata mea, scene de cuplu, în general grele, dar despre mine… prea puțin. Am doar amprenta unei nemulțumiri grave legată de cine sunt și ce fac. Eram nefericită, poate chiar ușor deprimată și am crezut că, peste șocul maternității și al schimbărilor inerente din cuplu, apăsătoare, serviciul ar fi principalul vinovat. Așa că am făcut ce părea natural: să îmi caut un alt loc de muncă. E adevărat că schimbând compania mi-am dat un boost, când am descoperit oameni minunați și buni la birou. Dar, dincolo de asta, aveam tendința să mă întorc iar și iar într-o gaură neagră, a nemulțumirilor, în mentalitatea de victimă, cum aș defini-o acum. Mereu era ceva care mă trăgea înspre nefericire, ceva care îmi bloca entuziasmul. Trăiam cu senzația că pot mai mult și mai bine, doar că viața nu s-a așezat pentru mine cum îmi doream. Eram cumva într-un pattern repetitiv, începeam ziua sau săptămâna sau perioada de după vacanță energizată, pentru ca, până la sfârșitul primei zile să cad din nou într-un abis al dezamăgirilor, frustrărilor, amărăciunii. Nici măcar nu mai eram nervoasă – și asta e rău, pentru că, pe o scară a emoțiilor, dezamăgirea și tristețea sunt mai jos decât furia. Mă vedeam în imaginile de dinainte de a rămâne însărcinată și mă gândeam dacă o să mai fiu vreodată așa de senină ca atunci.

Revelația mea a venit într-o zi, urmărind, întâmplător, pe interent, un masterclass despre cât de mult contează cum te raportezi la lume și cum îți determină existența ideile pe care ți le repeți zi de zi.

Au trecut aproape 2 ani din ziua în care îmi luam notițe urmărind acel masterclass, cu inima oarecum îndoită, pentru că mi se părea că mentalitatea asta nu e pentru mine, eu sunt pragmatică, cu picioarele pe pământ. Eu nu trăiesc din vise și pozitivism. Bla, bla, bla… Dar treptat – treptat am înțeles că latura spirituală completează de fapt foarte bine pragmatismul și îl direcționează, nefiind în opoziție. Că fericirea e o atitudine care se exersează, nu e pozitivismul ăla despre care se vorbea superficial, cu îndemnul ”Fii optimist”!, plin de cuvinte fără conținut.

Fără să realizez, am început să mă schimb. Revoluționar. Spre norocul meu, transformarea și redescoperirea de sine au venit chiar la începutul pandemiei. O oportunitate fantastică, pentru că am făcut din timpul ăsta, care pe mulți i-a zăpăcit, cea mai prolifică perioadă din viața mea. Cu noua abordare, am reușit să mă reorganizez, dându-mi seama că, dacă nu mă prioritizez, risc ca serviciul să mă absoarbă cu totul, în programul haotic al lucrului de acasă. Am început să citesc, să descopăr, să pun tot ce citesc cap la cap și să găsesc un fir roșu în lecturile mele. Un fir roșu de care m-am ținut ca de un colac salvator și care m-a scos la suprafață.

Exercițiul de autodefinire

Toată adolescența mea am ținut jurnale, am scris poezii, vise, scrisori. Pe parcurs am pierdut obiceiul, deși acum îl văd ca un exercițiu foarte bun al apropierii de mine. Desigur, jurnallingul nu era privit cu ochi buni, părea o pierdere de vreme, o visare adolescentină, așa că mereu m-am simțit stingheră scriind, ca și cum aș fi făcut ceva imoral și jenant.

Am continuat să scriu, cu mare plăcere, însă ca jurnalist și om de comunicare. Pe mine m-am lăsat deoparte. Ani mai târziu, după ce am născut, m-a redescoprit când am început să scriu despre parenting. A fost o terapie bună, deși profund răscolitoare. Vorbind despre parenting, despre cum să ne creștem copiii cu dragoste necondiționată, cu respect, am putut să mă redefinesc în relație cu părinții măi și copilăria mea. Pe de altă parte, schimbarea asta nu a fost ușoară, pentru că m-a îndepărtat de mine, de valorile pe care îmi construisem viața până atunci și pe care le credeam corecte, lăsându-mă cu un mare gol la întrebarea: dincolo de a fi mamă, eu cine sunt? Dincolo de serviciu, eu cine sunt? E clar că nu îmi e bine să fiu cum am fost ani de zile, dar ce pun în loc?

Există două moduri de a te dezvolta, de a crește: prin durere sau prin inspirație/revelație. Să devin părinte a fost un proces de transformare prin durere. A durat ani. După care a venit revelația. Aș fi spus cu mintea din trecut că a fost o întâmplare fericită. Acum știu că atunci când ești preocupat să te dezvolți, ocaziile vin. Am înțeles că trebuie să îmi pun sufletul pe linia de plutire și să mă prioritizez. Inițial nici nu știam ce înseamnă asta. Să merg la hair-stylist? Să îmi iau timp să citesc o carte? După zile și zile și luni de lectură, am descifrat sensul în profunzime. Am reînvățat să mă uit în sufletul meu și să articulez ce îmi doresc. Am învățat că niciun vis nu e prea mare. Că putem merge cu mintea cât de departe ne dorim. Că limitele vin ascultându-i prea mult pe ceilalți și conectându-ne prea puțin la noi. Și că noi ne punem limitele, când le permitem celorlați să ne definească existența.

Am reînceput să scriu despre mine. Nu vulcanic, nu emoțional, ci structurat și organizat. Ce valori am. Ce vreau să fac. Ce experiențe vreau să am. Cum vreau să contribui la a fi mai bine în jurul meu. Cu alte cuvinte, cum văd eu fericirea mea. Unde vreau să ajung. Unde visez să fiu. Am început să îmi imaginez cum va fi, cu detalii, culoare, emoții. Am început să meditez. Să învăț. Să acționez în direcția pe care mi-am conturat-o. Am făcut un pas. Și încă unul. Pe măsură ce am înaintat, grija de sufletul meu, cu prioritate, a devenit naturală. Am început să fac sport. Să mănânc mai bine. Să studiez și să îmi iau noi certificări. Să îmi găsesc un spațiu de expresie care e în acord cu visele mele, inclusiv la serviciu. Să contribui.

Nu mai sunt o victimă a vieții mele. Viața nu mi se întâmplă. Eu îmi creez viața, eu mi-o definesc, cu inspirație și entuziasm. Nu trece o zi să nu învăț ceva, să nu fac ceva pentru dezvoltarea mea personală. Cresc și mă dezvolt continuu. Cu cât privesc mai mult în interiorul meu, cu atât am mai multă energie, pentru că acolo e puterea mea de a-mi construi viitorul.

Am scris articolul pentru că sunt nenumărate mame care se simt ca o frunză neajutorată în bătaia vântului, fără sens și fără motivație, dezarmate și deziluzionate. Și le înțeleg perfect tristețile și întrebările fără răspuns. Dacă și tu te simți așa, dă-mi un semn.

Sunt Women Coach Specialist Certificat Girls Gone Strong, pe zona de nutriție, fitness și wellbeing și Nutrition Coach certificat Precision Nutrition. Scrie-mi pe dana @ modernmother.ro