Valoarea primordială în familia noastră, în relația cu copilul nostru, este Respect. De aici pornește totul. Respect față de cine este, respect față de ce gândește, respect față de ce simte. Nu luăm nimic în râs, nu desconsiderăm, nu minimizăm. Fata noastră este membru în această familie și, doar pentru că este mai mică sau pentru că este copil, nu o tratăm diferit.

Are dreptul la propriile păreri și o încurajăm să le aibă.

Are dreptul să își dorească lucruri și să nu fie de acord cu ce spunem noi. Are dreptul să aștepte, ca și noi, ziua de salariu, să își ia diverse, chiar dacă ea nu muncește. Are dreptul să aibă preferințele ei la haine, să își aleagă singură încălțămintea care îi place.

Are dreptul să se supere și să sufere și chiar să bufnească și să trântească, dacă așa îi vine, câteodată.

Are dreptul să nu aibă chef să mănânce ceva, să nu îi placă mâncarea, să mănânce atunci când i se face poftă, chiar dacă vrea aceeași mâncare și azi, și mâine, și poimâine, să nu îi mai placă brusc ceva ce acum o zi îi plăcea, să nu mănânce tot, să știe mai bine când îi fie foame și când nu îi fie foame.

Are dreptul să se răzgândească, inclusiv de la un minut la altul, are dreptul să nu mai aibă chef, chiar dacă ieri zicea că o să aibă.

Are dreptul să decidă dacă mai stă zece minute sau jumătate de oră peste programul ei, dacă vrea să mai zăbovească să termine de văzut seara un film sau să se mai joace un pic, pentru că este în mijlocul unui scenariu de joc care o absoarbe. Are dreptul să doarmă cât are chef, când nu trebuie să se trezească dimineața.

Are dreptul să negocieze cu noi și să iasă în avantaj.

Are dreptul să nu aibă chef să iasă din casă, să nu vrea să meargă într-o vizită, să nu aibă chef să meargă la cumpărături, să nu îi placă în mall, să nu vrea să se oprească undeva pe drum.

Are dreptul să se îmbrace cum dorește, să îi fie cald și frig după cum simte, să nu îi fie somn sau să fie somnoroasă.

Are dreptul să nu aibă chef de școală, să nu îi placă unele lucruri la școală, să nu aibă chef de teme.

Are dreptul să plângă, oricând îi vine, din orice motiv, cât vrea.

Are dreptul să știe că adulții nu au întotdeauna dreptate. Are dreptul să îi cerem scuze când greșim față de ea. Are dreptul să știe că uneori se pricepe la ceva mai bine decât noi și că acceptăm asta natural.

Are dreptul să îi fie frică, să nu știe să își gestioneze frica, să nu vrea să încerce lucruri noi, să aibă curaj azi, chiar dacă ieri plângea de spaimă, sau să nu mai aibă curaj, deși ieri a avut.

Are dreptul să o sperie să meargă cu liftul sau să se teamă de un gândăcel mic-mic-mic.

Are dreptul să ceară explicații, să pună întrebări când nu înțelege, să ne întrebe despre ce vorbim când aude discuții de adulți și nu își dă seama despre ce este vorba.

Are dreptul să știe că moartea există și face parte din existența noastră. Are dreptul să știe că nu toți oamenii cred în Dumnezeu. Că Dumnezeu nu stă în cer, omenii nu se transformă în stele, Zâna Măseluță și Moș Crăciun sunt doar niște personaje și magia e în noi.

Are dreptul să nu aibă chef să o alint, să nu vrea să o țin de mână, să nu vrea să vorbim pentru că e prea somnoroasă, să mă respingă când e supărată.

Are dreptul să stea în brațe și la 7 ani, să ceară mângâiată, alintată, să îmi ceară să stau cu ea în situații pe care le poate gestiona singură, să nu vrea să stea fără mine când nu se simte în largul ei.

Are dreptul să decidă ce face cu timpul ei liber, ce activități vrea să încerce și ce nu, la ce vrea să renunțe, doar pentru că așa simte.

Are dreptul să aibă ne aibă pe noi, părinții, mereu alături de ea – să o încurajăm, să o susținem necondiționat, să îi dăm credit în tot ce spune, să nu o comparăm cu nimeni, să o respectăm și să o iubim așa cum este, să o apărăm când ea nu se poate apăra, să o ghidăm când ne cere ajutorul, să o ascultăm când suferă și când se bucură.

Are dreptul să îi fie dor, de oricare dintre noi, de pisică sau de câine și să plângă de dor.

La fel ca oricare dintre noi, la fel ca orice om din lumea asta.

Are reguli? Doar legate de siguranța ei și a celor din jur. Pentru că nu îi impunem ce să facă și să gândească și îi respectăm sentimentele și ideile, viața noastră decurge lin. Nu avem certuri cu ea, nu țipăm la ea, nu ne jignește, nu ne lovește. Când e o treabă serioasă și avem o înțelegere fermă, comunicăm între noi fără cuvinte și nu trebuie să o rugăm în repetate rânduri sau să o forțăm în vreun fel. Încercăm să îi oferim cât mai mult din ce vrem să îi transmitem prin puterea modelului – nu o păcălim și nu o mințim, nu o amăgim, nu o jignim, nu o lovim, ne ținem promisiunile, ne respectăm deciziile unul altuia și față de ea, ne preocupăm de noi înșine, de interesele și de pasiunile noastre, ținem cont unul de celălalt.

Mulți dintre noi citim cărți de dezvoltare personală care să ne învețe să fim conectați la corpul nostru, la emoțiile noastre, să ne ascultăm intuiția, pentru că le-am pierdut pe toate pe drum. Paradoxal, nu le dăm șansa copiilor noștri de a crește în armonie cu ei înșiși. Le impunem ce să creadă și ce să simtă, le cerem, ferm, să facă una sau alta când avem noi chef și timp sau când credem noi că au nevoie. Îi determinăm, în fapt, să ajungă adulții care s-au pierdut pe sine, cum suntem noi.