”Desenez”. ”Desenez”. ”Desenez”. De nenumărate ori acesta este răspunsul pe care îl aud când o întreb pe Iris a noastră ce face. Desenul e parte din viața ei, așa cum e uitatul la filme pe youtube, mâncatul, jucatul. Poate pentru că eu nu am știut niciodată să desenez și pentru că tare mi-ar plăcea să mă pricep mai bine, am încurajat-o mereu să deseneze. Mai mult, să deseneze cum simte ea. A avut mereu creioane colorate de toate felurile, seturi de carioci, truse de desen, a consumat topuri de foi, desenând câte o linie doar pe o foaie, a desenat pe pereți, pe birou, pe pat, pe masa de la bucătărie. A avut whiteboardul ei, iar acum soțul meu i-a vopsit doi pereți, pe unul poate scrie cu creta, pe altul, cu marker.

Țin minte că în grupa pregătitoare, când era în sistem online, învățătoarea i-a învățat să deseneze un urs, bucată cu bucată. Până să termine desenul model, Iris își desenase de ceva timp propriul urs. Cum credea ea. Iar de curând, în clasa 1, a fost singura al cărei desen era total diferit de ce au desenat la clasă. Pe aceeași temă, dar diferit. Nu i-am zis nimic, din contră, mereu am încurajat-o să deseneze cum simte și nu cum i se spune. Dacă ea vede soarele altfel decât un rotund cu linii în jur, care servesc drept raze, de ce i-aș schimba viziunea?

Așa se face că atunci când desena oamenii fără nas nu am comentat; când aveau capul prea mare sau picioarele prea lungi, din perspectiva noastră limitată sau, să îi spun elegant, clasică, nu am zis nimic; când desena oamenii doar din linii nu i-am sugerat să mai adauge ceva. Când nu am înțeles despre ce este vorba, pur și simplu am rugat-o să îmi explice. Mereu am căutat să îi laud și efortul, pe lângă rezultatul final – cred că ai muncit mult să faci detaliile astea, câtă răbdare ai avut să faci asta, este interesant cum ai trasat aici, cum ai învățat să faci mâinile așa? etc etc

Recent, am descoperit printre lucrurile mele personale din trecut oracolul din gimnaziu. Ca în orice oracol, aveam și desene, în special de la colege. Florile, fluturii, micile desene sunt identice cu desenele pe care le făceam și eu, și le fac și acum (mda, nu am evoluat aici). O clasă întreagă desena la fel. Foarte probabil că, la vârsta asta, de 40 și ceva de ani, majoritatea desenăm fix la fel ca atunci. Ca învățătoarea.

Desenele fetei noastre sunt, în ultima perioadă, în jurul a diverse teme pe care le urmărește. A avut FNF, a avut Encanto, acum își ia ca model personajele din FNAF. Însă nu încearcă să le reproducă identic, ci păstrează o linie generală și surprinde anumite detalii, care i se par ei definitorii. Este foarte interesantă perspectiva asta și o menționez nu pentru a o lăuda, ci mai degrabă pentru a o lua ca model. De foarte multe ori credem că dacă îi copiem pe alții ne asigurăm succesul. Cred că ne-ar ieși mai bine dacă am considera rețetele altora – dacă ne atrag și ni se pare ca ni s-ar potrivi – doar o sursă de inspirație peste care să punem amprenta noastră. Dacă ne uităm și la modă, preluarea unor accente și reinterpretarea în alt stil duce mai departe un concept, amplificându-l.

Am întrebat-o dacă vrea să meargă la un curs, având în vedere că îi place atât de mult să deseneze. Nu vrea. M-a rugat la un moment dat să îi iau niște cărți despre cum să desenezi anime, dar nu s-a uitat pe ele încă (sunt pe kindle). O las în ritmul ei, absoarbe după cum simte, din ce vede pe youtube. Oricum, în cazul ei, cu cât îi pui mai multe restricții, cu atât se simte mai inconfortabil și nu mai face nimic cu tragere de inimă, așa că probabil i-aș lua bucuria de a desena dacă ar trebui să se conformeze unei teme, la o anumită oră.
De pictat nici nu poate fi vorba ”Urăsc pictatul, din cauza școlii”, mi-a spus. O rog să detalieze. Pentru că mereu li se atrage atenția, de exemplu că pun prea multă apă pe pensulă, că desenează doar ce vrea învățătoarea, că pictează mereu după model. ”Aș vrea să pot să desenez la școală, într-o zi, despre Roblox”. E ciudat cum copiii merg la școală și li se pare imposibil să unească lumea asta cu lumea cu care se identifică, cu ce le place și ce simt. Frecvent spune: ”scriu ca pentru școală”/ ”fac așa cum se cere la școală”. Cu atât mai mult simt că e imperios să le dăm acasă libertatea de care au nevoie și care le este atât de benefică.

Acum desenează doar pe tabletă, pentru că nu mai are chef să deseneze pe hârtie. Nu mai folosește nici pen-ul, doar degetele. Nu îi zic nimic, deși mintea mea de adult procesează – poate ar fi bine să nu își piardă interesul pentru a desena cu creionul, să simtă hârtia, să încerce texturi, materiale, cu penul ar avea mai multă finețe și precizie bla bla bla. Până la urmă, e pasiunea ei și și-o exprimă cum simte. De exemplu, dacă va vrea să deseneze toată viața digital, e asta mai rău decât să deseneze și digital și pe hârtie?

Modul în care a evoluat plăcerea ei de a desena, de la simple linii la a surprinde emoții, încrederea cu care desenează (pot să o rog să deseneze orice, niciodată nu spune ”nu știu cum”), faptul că intră ”in the flow” și nu o mai interesează nimic, nu mai aude nimic, că e în stare să uite de foame și de sete desenând, că are idei și e creativă reprezintă dovada perfectă că dacă ne încurajăm copiii și nu încercăm să îi ducem în direcția noastră, lăsându-le libertatea de a alege, le deschidem noi perspective. Pentru noi, a însemnat și să nu îi îngrădim accesul la tabletă, la youtube, la tik tok, la Roblox, la Minecraft, la aplicații. Nu suntem indiferenți. Știm ce face pe tabletă pentru că suntem alături de ea foarte mult timp și discutăm pe marginea a ceea ce se întâmplă (de exemplu, acum e plin în filmulețele de youtube de Pride month – un pretext bun despre a vorbi despre gay).
Mai departe, ce nu îngrădim e completat de ce facilităm. Când și-a dorit Procreate, i l-am cumpărat. Când și-a dorit vreo aplicație cu abonament lunar, i-am plătit-o, așa cum plătesc și pentru mine Bear, Ulysses, Runkeeper sau altele. Are și ea acces la Youtube Premium, la Canva pro, la Movavi Plus. Sunt nevoile și dorințele ei și le respectăm. Nu i-am dat cea mai uzată tabletă din casă, ce nu mai folosim noi. I-am luat tableta ei, performantă, ca să nu i se blocheze, să nu se descarce repede, să aibă spațiu.

Apropos de tabletă și accesul la youtube, las un pasaj de reflectat, pe care l-am descoperit recent în cartea “Neurofitness”, a lui Rahul Jandial.

Salutări din anul 1954, când cartea ”Seduction of the Innocent” a psihiatrului Fredric Wetham a devenit un bestseller. Care era marele rău care distrugea mințile copiilor pe vremea aceea? Nici mai mult, nici mai puțin decât revistele de benzi desenate. Batman și Robin încurajau în secret homosexualitatea. Femeia Fantastică a profesorului Marston transforma femeile în lesbiene! Monștrii umpleau capul copiilor cu, hm, monștri. Acum poate părea o glumă, dar atunci s-a instalat panica absolută. Congresul a convocat audieri în privința acestui viciu teribil și l-a bombardat cu întrebări pe William Grimes, editorul care a publicat ”Povestiri din criptă” și ”MAD”.
În anii 1960 și 1970 a fost rândul televiziunii să pârjolească mințile tinerilor. Se pare că ”Brady Bunch” și ”Love Boat” corodau celulele cerebrale ale copiilor.
Apoi au apărut primele jocuri video, la începutul anilor 1980. Congresul a organizat din nou audieri. Grupurile de părinți s-au organizat pentru a cere etichete cu avertismente puse pe jocurile excesiv de violente.
Acum avem ultima, cea mai spectaculoasă amenințare dintre toate: telefonul mobil; jefuitorul abominabil care răpește atenția copiilor, furnizorul de pornografie, instrumentul influenței nefaste a colegilor, distrugătorul respectului de sine și stăpânul absolut al pierderii de timp.
Observați un pattern aici? (…) Tot ce vreau să spun este că, folosit cu moderație, un telefon mobil este doar un instrument. Nu este vorba numai despre timpul pe care îl petrec pe telefon, dar, mai ales, despre ce fac cu el.

Nu știu cum va evolua interesul ei pentru desen, cum se va dezvolta stilul ei. Eu știu prea puține despre tehnică, îmi place arta, de la distanță, ca novice total, dar… cam atât. Încerc doar să o încurajez de pe margine, să nu îi pun limite. Și să îi ridic moralul când alții încearcă să o saboteze, din invidie, răutate, neștiință, cum a fost de curând cazul, când o colegă i-a zis că desenează urât și i-a pierit tot cheful de desenat. E foarte probabil ca respectiva colegă să îi fi zis așa pur și simplu pentru că desenează altfel decât majoritatea copiilor din clasa ei, altfel decât cum desenează învățătoarea.

Aici e loc pentru o altă discuție, am atins un pic subiectul legat de curajul de a fi altfel.