Pubertatea fetei mele m-a luat total prin surprindere. Mai ieri era înspre copilărie și, în scurt timp, m-am surprins că am început să caut informații despre toate schimbările pe care deja le vedem. În mintea mea, urma ca toate astea să se întâmple undeva, departe, după 10 ani. Nu știu cât era ea de pregătită – acum, cu youtube, tiktok, instagram, nici nu știm ce știu copiii noștri -, dar eu clar nu eram pregătită și m-am intrebat dacă nu e cam devreme. Am aflat că e în limite normale ca pubertatea să înceapă la 8 ani și unele fete au menstruație de la 9 ani și jumătate – debutul menstruației este strâns legat de înălțime și indicele de masă corporală.

M-am simțit deodată debusolată, la fel ca atunci când am născut, întrebându-mă: de ce nu vorbim despre asta??? De pildă, când ești însărcinată, toată lumea îți zice că e foarte frumos cu bebeluș, dar nu te avertizează că va fi al naibii de greu – poate din dorința de a te menaja și de a nu îți răpi zâmbetul continuu pe care îl afișezi cu mândrie. Așa se face că resimți un șoc dureros la scurt timp după ce naști. Când vorbim despre greu, abordăm subiectele tehnice: alăptare, adormit, baie, colici. Emoțional, vorbim direct despre depresie, când aflăm despre vreun caz mai grav. Între toate astea, uităm să nuanțăm și să discutăm despre cum e afectată relația de cuplu, despre baby blues, despre cum apare sentimentul de dragoste față de bebeluș, cum gestionezi lipsa de somn, cum faci față presiunii celor din jur etc.
La fel și cu pubertatea, nu am văzut nicio discuție pe tema asta din perspectiva emoțiilor, în afară de recomandările legate de partea ”tehnică” – trebuie să discuți cu copilul tău și să îi explici schimbările prin care trece corpul. Dar hei, e un amalgam de emoții în perioada asta, atât din partea fetei, cât și din partea mamei. E bine să știm ce urmează și să fim pregătite. Fără a diminua din greutatea emoțională a copilului, este un moment dificil și pentru mamă. Cred că este un transfer emoțional de la fată la mamă într-o perioadă cu schimbări majore, de aceea este important ca mama să fie foarte prezentă și empatică, în timp ce își gestionează propriile trăiri.

În momentele cheie ale vieții lor, copiii fac niște salturi mari înspre maturitate. Așa se întâmplă când încep să meargă, când fac lucruri singuri, când începe grădinița, când sunt prima dată plecați de acasă, când merg la școală. Intrarea la pubertate este un astfel de moment.
Mă uit la fata mea și o văd că a devenit mult mai rezistentă în anumite aspecte de zi cu zi, simte și ea că a crescut și, de multe ori, deliberat, se poartă mai înțelept. Această maturitate emoțională alternează cu momente de sensibilitate și izbucniri. Granița dintre copilărie și adolescență este ca o pendulare continuă între porniri copilăroase și comportament surprinzător de matur. Ce înseamnă pentru noi, mamele? Multă răbdare, pentru că oscilarea înspre copilărie poate veni când ne așteptăm mai puțin și putem să simțim că ne pierdem răbdarea, mai ales dacă anticipam reacții/ comportamente mai înțelepte (în măsura în care copiii pot fi înțelepți). Răbdare, pentru că momentele de maturitate includ și dorința de a petrece mai mult timp individual, lumea interioară parcă se extinde, apar gânduri neîmpărtășite, dorința de a fi mult mai mult pe cont propriu. Toate astea se întâmplă subtil, nu cu trântit ușa și ”lasă-mă” (cel puțin așa e la noi), dar suficient de vizibil încât să surprindă. E greu pentru o mamă să simtă că acum copilul are universul său, în care ea nu doar că nu mai e centrul, ci nu mai e inclusă deloc.

Ca urmare a schimbărilor, o fată la pubertate devine mult mai conștientă de corpul ei și are brusc nevoie de mai multă intimitate. Preferă să fie singură când se schimbă, nu își mai expune corpul cu lejeritate. Este important să îi acceptăm această dorință și să o tratăm cu respectul cu care tratăm orice persoană care are nevoie de intimitate, acceptând limitele pe care și le trasează. De exemplu, în cazul nostru, dacă înainte intram peste ea la baie, pentru că știam că nu o deranjează, acum dacă ușa e închisă știu să aștept. Nu fac niciun comentariu că uneori se întoarce cu spatele la mine când se schimbă. Dacă acum vrea să poarte bustieră, desigur că nu am de ce să îi zic că nu e cazul, din contră, o ajut să ăși aleagă un model care îi place. O sprijin în orice dorește să facă, astfel încât să se simtă comfortabil. Am auzit de multe ori comentarii în jurul meu, de genul: ”dar sunt mama ta, te-am văzut dezbrăcată de mică” sau ”lasă, dragă, că nu are nimic dacă se vede, ești copil” sau ”ești prea mică să te epilezi” etc etc. Eu îi spun: facem cum simți tu nevoia să te simți ok. Vreau să normalizăm reacțiile ei, să nu simtă că trebuie să strecoare noul ei comportament în relația noastră.

Îmi amintesc perfect cum a fost în cazul meu – nu am vorbit niciodată cu mama deschis despre toate astea. Tot ce am aflat a fost pe fugă, din discuții răzlețe și niciodată nu am învățat să mă simt confortabil vorbind despre asta. E nevoie să discutăm cu fetele noastre despre epilat, bustieră / sutien, menstruație și absorbante, pensat, machiat etc – tot ce vine la pachet cu trecerea spre adolescență. La fel ca și cu discuția despre sex, este mai bine să afle informațiile de la noi, decât din alte părți, pe bucățele, și să încerce să pună lucrurile cap la cap. Cine poate vorbi mai bine despre schimbări și noi obiceiuri care vin la pachet, decât noi, mamele, care am trăit, încercat, auzit, văzut cam tot ce se poate legat de marile teme ale pubertății și adolescenței…

Să deschid discuția cu fata mea, într-o abordare cât mai naturală, este un pas important și pentru mine. Sunt sigură că multe mame de vârsta mea simt la fel, pentru că am avut copilării similare. Ce fac eu ca să îmi fie ușor? Apelez la cărți. Așa am făcut când am vrut să deschid subiectul despre cum se fac copiii, așa procedez și acum. Iau cărțile nu ca să scap de conversație, ci pentru a avea o bază de discuție. Citim împreună, explic, discutăm. O ajută și pe ea foarte mult să vadă că toate fetele trec prin aceeași fază. Și băieții au parte de transformările lor. Îmi doresc să simtă că nu trebuie să treacă singură prin tot procesul acesta. Întotdeauna este mai ușor când știi că dacă ai o întrebare, o frământare, o revelație, e cineva care să te asculte și să te facă să te simți înțeles. Cineva care nu comentează, nu te critică, te acceptă așa cum ești, cu frământări și certitudini.

Una dintre cele mai importante lecții pe care le putem da fetelor noastre când încep să devină conștiente de schimbările prin care trece corpul lor este să le învățăm să se accepte și să se iubească așa cum sunt. Pentru asta, desigur, e nevoie să le acceptăm și să le iubim așa cum sunt și să știm să ne iubim și noi însene. Este esențial să le ajutăm să înțeleagă că nu există o unitate de măsură, ci fiecare e unic în felul său. E o perioadă vulnerabilă, dar atâta timp cât le tratăm cu respect vulnerabilitatea, vor ieși din pubertate cu încredere de sine și mândre de cine sunt.