Desculță pe afară, fără frici și prejudecăți
Pentru noi, mersul în parc e o eliberare, o fugă în aer liber dintre patru pereți limitativi, când fata mea are cu adevărat aer și spațiu.
Și acasă are libertate să se ducă unde vrea, să își împrăștie jucăriile dincolo de ușa camerei ei, să alerge și să tropăie, să sară și să se joace cu mingile – avantajul de a nu avea vecini sub noi. Dar în parc poate să facă toate astea mult mai mult și altele în plus.
Și profită la maxim: se întinde pe jos și se preface că doarme, se așază în fund în nisipul de pe alee, pe care și l-a pus și în cap de câteva ori, aruncă cu pietricele, rupe iarbă, se cațără peste tot – sigur, avem grijă să nu deranjăm alți oameni. Dar cea mai mare satisfacție e să stea desculță – din păcate mai rar acum, cu zilele ploioase.
Dar cam toată vara, cum ajungeam la locul de joacă, îmi cerea să o descalț. Nu am avut nicio problemă, zona e acoperită cu podea specială, nu sunt cine știe ce mizerii pe acolo. Undă verde. Nu mai spun că avea priză mai bună la cățărat, mai ales pe tobogan în sens invers și a ajutat-o mult să prindă încredere în ea. Ortopedul ne-a și spus că mersul în picioarele goale este ideal la copiii mici, astfel că am un motiv suplimentar să zic da.
Uneori a cerut să rămână desculță până acasă. Undă verde. De fapt nu e așa periculos să mergi desculț prin oraș, cum pare la prima vedere. Doar că e praf mult și trebuie să intre cu tălpile direct la duș,
Și acum, în zilele astea de toamnă calde, am descălțat-o, să profite cât mai are șansa de libertatea de mișcare. Cu ghete nu va mai fi atât de simplu. Și deși a fost foarte cald, pentru că în calendar scrie octombrie, mamele s-au împotrivit și mai abitir în a-și descălța copiii. Chiar mi-a părut rău să generez ieri un super conflict între o mamă și o fetiță, soldat cu un tantrum dificil.
Îmi aduc aminte cum copilărie mergeam la țară la bunici și umblam prin toată curtea fără papuci, prin praf, cot la cot cu găinile și rațele și curcile care nu ezitau să se găinățeze pe unde apucau. Și cum la ritaulul de seară bunica ne încălzea apă în lighean și ne spălam.
Nu prea stau bine la amintirile din copilărie. Sunt din ce în ce mai convinsă că sufăr în ce privește memoria pe termen lung. Dar sunt câteva lucruri care mi-au rămas în minte. Mersul desculță e clar, ca un vis recent. Pot să rememorez oricând senzația de a merge descălțată prin iarba de munte.
Faptul că o las pe fata mea descălțată în parc e un gest mici, care nu costă nimic. Cu puțină atenție, partea de siguranță e sub control. Personal, mi se strânge mai tare sufletul când prinde viteză pe trotinetă decât când face au! că a călcat pe o pietricică.
Nu spun acum că fiecare părinte ar trebui să își descalțe copilul când iese la joacă. Spun că ăsta e doar un exemplu în care putem să ne ferim de a face lucrurile doar pentru că așa trebuie făcute și să le cerem copiilor să fie, cu tot dinadinsul, cu lacrimi, norma. Nu cred că fetița mea va ajunge adultă și va merge rebelă și desculță prin oraș. Dar mi-ar plăcea să știu că într-o zi, venind pe tocuri acasă, ar putea avea dramul de nebunie, curaj sau indferență să se descalțe, în loc să meargă șontâc – șontâc.
Ar semăna mai mult cu tatăl ei la partea asta, lipsită de constrângeri, sau poate ar semăna un pic și cu mama ei, care învață să se elibereze de frici și prejudecăți pe măsură ce devine părinte.
Si eu ii las pe ai mei desculti in parc si ma boscorodesc alte mamici, dar nu mi se pare nimic deplasat sau periculos. E tartan pe jos. Cum ai spus si tu, e sanatos pentru copii.