Înainte să am copil.. hmmm, câte nu gândeam înainte să am copil. Credeam că deciziile se iau ușor, că nu e mare lucru să te detașezi și să fii ferm, că lucrurile sunt, în general, mai ușor de disecat și de rezolvat.

Dacă cineva mi-ar fi spus “să vorbești când ai copii”, m-aș fi luptat cu toate armele argumentelor din lume că înțeleg, că văd lucrurile obiectiv și că perspectiva mea de fost copil este absolut suficientă. După ce ai copiii înțelegi că nu aveai dreptate.

Când nu ești părinte, îți pare că ești îndreptățit să critici de pe margine, pentru că ai impresia că lucrurile țin de logică. Hmm, din perspectiva de părinte mai îndrăznești să speri că vei găsi niscaiva urme de coerență în deciziile tale.

Din clipa în care apare copilul în viața ta, logica îți este scurtcircuitată de multe scuze și nu-uri (nu se poate, nu am de ce să fac așa, nu trebuie, nu e cazul, nu îmi spune, că știu), de emoții, nuanțe și, în special dacă ești mamă, de intuiții… Toate argumentele se pierd sub greutatea unui maldăr de explicații, care devine din ce în ce mai voluminos. Și nu îți pierzi logica pe care o aveai pentru că ești subjugat de copilul tău și nu ești în stare să iți păstrezi rațiunea în fața mutriței lui simpatice, ci pentru că începi să înțelegi care e treaba cu copiii. Îți dai seama că ții de mână un suflet sensibil și, pe cât de puternic, pe atât de vulnerabil, modelabil și atât de plin de tot ce e mai bun, pe care nu ai cum să îl tratezi cu detașare și o afișată indiferență, cu autoritate și rigiditate. Pentru că parentingul este în primul rând despre a fi bun, empatic și respectuos și nu despre a disciplina autoritar.  Despre a fi lângă copil și a pune limite cu bândețe. Despre a înțelege ce poți și ce nu poți să ceri, realist, de la un copil. Mai ales când este mic.

Înainte să fiu părinte mă scotea din minți să știu că merg cu avionul și tot drumul voi avea în spate un copil care o să dea din mâini, din picioare și din gură non stop, împingând cu ghionturi în spătarul meu.

Înainte să fiu părinte mă enervau la maxim copiii din magazine mișunând în libertate, gălăgioși și fără control, învârtindu-mi-se printre picioare. Așa de enervanți mi se mai păreau doar copiii neastâmpărați de la restaurante, care, pe bune, chiar trebuie să se învârtă de colo-colo? Să stea la masa lor, cuminți.

Înainte să fiu părinte nu înțelegeam de ce să faci concesii mărunte în fața copilului, lucruri aiurea și fără rost, pentru că uite, așa se învață copilul alintat și mofturos.

Și să ne înțelegem, adoram copiii.

Acum știu de ce fac așa copiii mici, gălăgioși, neastâmpărați, neascultători, ce mai, needucați. Știu și nu mi se mai par așa, ci liberi, curajoși și curioși.

Copiii mici nu sunt capabili să își controleze emoțiile, să anticipeze situații, să prevadă riscuri, să fie empatici. Nu pot să stea mai mult de câteva minute într-un loc. Un drum cu avionul poate fi un chin pentru un copil de un an jumătate care trebuie să stea țintuit în scaun, o sesiune la cumpărături este de-a dreptul hipnotică, alergatul printre rafturi și atinsul tuturor produselor e chiar distractiv și, culmea, cu cât se împotrivesc părinții, cu atât devine mai amuzant, iar micile concesii ale părinților – că vrea să poarte fularul gros în timpul verii sau vrea să bea apă din castronul de supă sau mai știu eu ce minunăție – sunt drumul către acceptarea, de către copil, a marilor compromisuri.

Am mai înțeles că părinții sunt într-un modus operandi total diferit. După ce devii părinte, lumea ta se transformă radical, parcă cineva ți-a pus viața în shuffle mode. Nu mai vezi și nu mai auzi normal, unele lucruri sunt ignorate total, și nici măcar voit. Pur și simplu dispar chestii din peisaj, pentru că sunt altele mult mai importante, ce țin de copil, și ai nevoie să îți păstrezi spiritul treaz pentru subtilități pe care trebuie să le percepi în secunda în care apar. De exemplu, ești capabil să vezi și primul semn de disconfort în ochii copilului, dar nu mai vezi haosul din casă, decât dacă efectiv nu mai ai pe unde călca. Părinții sunt cumva teleghidați printre activitățile de zi cu zi și  multe amănunte care sunt importante pentru cei care nu au copii, esențiale uneori, nu mai contează. Ca să nu mai spun că un copil care studiază toate roșiile din lada magazinului și este deranjant pentru un cumpărător fără copii, care tocmai atunci vrea să își pună în pungă un kilogram de roșii, pentru părinte este un copil liniștit, care îl lasă să își vadă de cumpărături în liniște pentru vreo cinci minute 😃 Desigur, nu recomand așa ceva, nu pentru că se simt deranjați cumpărătorii, ci pentru că există riscul să se piardă copilul prin magazin (acum gândesc ca un părinte, păi nu?!).

Lăsând gluma la o parte, noi (adică eu, soțul și copilul) chiar încercăm să deranjăm cât mai puțin și recunosc, uneori ne iese. Alteori, nu. Dar mergem doar în cazuri excepționale la restaurant, nu am călătorit cu avionul până acum și facem cumpărăturile frecvent la Mega de la colț, seara, unde în general suntem doar noi și vânzătorii în magazin. Iar dacă vedem că fata noastră și-a pierdut răbdarea să fim în locul respectiv și ascultă din ce în ce mai puțin să nu facă aia și cealaltă, încheiem treburile și plecăm acasă. Că dacă mai rămânem și ne rățoim la ea să se liniștească, nu vom avea nicio șansă și ne enervăm reciproc.

Un copil de vârstă mică nu va putea să stea liniștit prea mult într-un loc, cu toate limitele din lume, impuse cu cea mai fină tehnică. Chiar dacă e mâncat, dormit și fericit. Cu atât mai greu este dacă e obosit, înfometat sau agitat, dacă a stat fără părinți toată ziua și are nevoie de atenția lor, dacă tocmai a încheiat o zi grea la grădiniță, plină de frustrări și simte nevoia să se descarce, în sfârșit, lângă cei dragi.

În plus, unii părinți chiar nu au nicio altă soluție la momentul respectiv decât să fie cu copilul în locul ăla. Nu există întotdeauna o bonă, o bunică, o prietenă care are copii de vârstă apropiată, o vecină, sunt doar părinții și copilul sau, și mai greu, un singur părinte și copiii. Desigur, mai degrabă cei care sunt părinți vor ști că există și situații de-astea. Ceilalți oameni, din specia celor lucizi și cu capul pe umeri, vor vedea lucrurile prin altă lentilă, vor reduce situațiile la alb și negru: se poate sau nu se poate să îți ții copilul în frâu, să îl disciplinezi, să îl educi. Până într-o zi.