După ce am născut, mi-am făcut planul: fetița noastră urma să doarmă în pătuțul ei, treptat aveam să o mutăm într-un pat mai mare, apoi, pe la 2-3 ani, în camera ei.

Așa a fost? Păi nu prea. Primele nopți am dormit aproape mai tot timpul cu ea în brațe, pentru că alăptam la cerere, adică des, adică mai tot timpul. Nu îmi venea să o las din brațe, simțeam că acolo îi e cel mai bine și îmi e mie cel mai bine. Am încercat să o pun ulterior în pătuțul ei, lipit de al nostru, dar o voiam aproape, mă băgam cu capul lângă ea, o țineam de mână, ne înveleam cu aceeași pilotă. Am luat-o puțin câte puțin mai aproape de mine, până a ajuns din nou la noi în pat. Am mai scris că pe la 6 luni a căzut din pat și așa ne-am mutat într-o cameră separată, pe o saltea la nivelul solului, unde dormim și acum. Faptul că am luat salteaua a fost pentru noi o decizie cum nu se poate mai potrivită stilului nostru de viață, fără formalisme, fără reguli stricte, fără rigidități.

Decizia de a dormi separat de soțul meu a fost una dintre cele mai dureroase alegeri, pentru că 12 ani am fost lipită de el, nu aș fi conceput niciodată să dormim altfel decât împreună, no matter what. Hmmm… no matter what? 🙂 Cine se gândea la copii atunci. Am ales amândoi ce am considerat că e mai bine pentru fetița noastră, nevoile ei vs nevoile noastre. Să dormim toți trei ar fi însemnat să ne chinuim, să ne îngrămădim în cea mai mică încăpere din casă. Și pentru că măcar unul dintre noi are șansa să doarmă confortabil, se pare că nu am trasul lozul norocos. El se răsfață în patul nostru mare, în timp ce eu mă învârt ca acele ceasornicului prin pat, după fată, și ea după mine, mă mai trezesc noaptea să o culeg de pe jos sau să mă regrupez pe cei 10 centimetri de saltea pe care îi ocup sau mă perpelesc că nu pot să dorm.

Are deja peste 2 ani, chiar dacă nu mult peste. Nu mi se pare că ar da semne de independență și că și-ar dori să doarmă singură. Mai degrabă l-ar vrea pe tatăl ei cu noi în pat, decât să vrea să doarmă doar ea, în camera proprie.

Știu că este într-o nouă etapă, tranzitorie, spre drumul independeței. Pentru că dacă se trezește noaptea și eu sunt la bucătărie cu soțul meu, se mai dă jos din pat și vine direct la noi (nu foarte des, dar se și trezește din ce în ce mai rar). Înainte, dacă se întâmpla, doar plângea sau mă striga. Deschide și închide ușile fără probleme. Și știu că realizează că se întâmplă să doarmă mare parte din noapte singură, pentru că ori stau cu soțul meu la povești până târziu în noapte, ori rămân eu trează la bucătărie, până devreme dimineața. Și nu are o problemă în a adormi din nou dacă se trezește și e singură în pat.

Sunt convinsă că dacă acum i-aș propune să aibă patul ei, mai mic, în camera ei, și eu să dorm în cealaltă cameră, nu ar înțelege de ce am face asta. Normalitatea este ca ea să doarmă cu mama. Probabil s-ar simți trădată și abandonată. De aceea nu facem acum niciun efort să îi explicăm de ce am putea încerca o altă variantă.

Nu ne grăbim să facem o schimbare. Așa cum nu ne grăbim să o vedem că renunță la suzetă și biberon sau să spunem stop pampersului. Nu ne stresăm, nu o stresăm. Nu e ușor, pentru că ne e greu și ne este dor să dormim unul lângă altul. Însă e important ca alegerile mari să vină de la ea. Să simtă că are control asupra lucrurilor care au o semnificație și reprezintă o schimbare majoră în viața ei, chiar dacă sintagma asta pare exagerată pentru doar doi ani. Dar, din contră, la 2 ani lucrurile aparent mici sunt foarte mari.

Nu vrem să îi forțăm independența. Nu acum. Mai târziu, când va fi capabilă să înțeleagă, putem vorbi despre asta. Vreau ca atunci când va fi mai mare să aibă exemplul părinților ei care dorm împreună și apreciază timpul în doi, întocmai cum am învățat și eu acasă. Probabil că o să își dorească să aibă camera ei, ca alți copii. Poate o să se îndrăgostească de un pătuț simpatic într-o vizită la IKEA și o să mă gonească din nopțile ei. Sau poate ne va lua locul în patul cel mare și înalt care acum i se pare exotic și ne va expedia pe noi doi pe saltea. Cine știe…

Cert este că voi fi acolo, să dorm lângă ea, noapte de noapte, dacă are nevoie de mine. Că dacă vrea să adoarmă cățărată pe mine, cum a făcut-o aseară, o voi ține strâns și voi adormi cu ea în brațe, ca atunci când era bebeluș. Voi fi cu sufletul împăcat că sunt unde trebuie, deși suferind de dor de soțul meu, pentru că știu că el mă încurajează mereu să fiu lângă ea, pentru ea.

Un copil care știe că părinții sunt acolo atunci când are nevoie de ei se desprinde mai ușor și e mai independent, pentru că are mereu o plasă de siguranță unde să aterizeze și are încredere în părinți. La fel se întâmplă și cu somnul. Cu cât pui presiune pe copil că e cazul să doarmă singur, cu atât se va simți mai nesigur de relația cu părinții, se va teme să se separe și se va opune să rămână singur. Convingerea mea este că drumul cel mai drept către dormitul pe cont propriu, când practici cosleepingul, este să continui să dormi împreună.