Trombofilie, FIV, sarcină
După ce am rămas însărcinată, am realizat că oamenii rezonează cu mine într-un nou mod. Persoane care înainte doar mă salutau, se opreau să mă întrebe cum mă simt, cât mai am până nasc – întrebările standard, dar la care eu mereu am răspuns cu mult drag. În contextul ăsta am aflat că multe cunoștințe își doresc un copil și se chinuie pentru asta. Am rămas mirată, pentru că eu însumi am încercat ceva ani și am ezitat să aduc subiectul în discuție, l-am păstrat mai degrabă în familie.
Abia acum îmi dau seama cât de important este să împărtășești din experiența și gândurile tale, pentru tinerele / cuplurile care sunt în aceeași situație.
Eu am așteptat 12 ani un copil și iată cum a trecut perioada asta:
- În urmă cu vreo 11 ani am rămas însărcinată, natural. M-am bucurat, mi-am găsit un doctor care să îmi monitorizeze sarcina și am plecat la drum încrezătoare. Am anunțat rudele. Era un pas firesc, ma căsătorisem cu nici un an în urmă. Rezultatul ecografiei a fost un șoc: sarcina oprita în evoluție. E necesar chiuretaj. Am repetat ecografia, am sperat într-o minune, dar, din păcate, nu s-a întâmplat. Am întrerupt sarcina, mi-am luat concediu o săptămână, să plâng și să mă refac și am pornit din nou la drum, încrezătoare. Mi-a rămas însă în amintire, pentru totdeauna, cămașa albă cu care eram îmbrăcată la ecografie în ziua respectivă.
- Nu am mai rămas însărcinată în următorii câțiva ani. Am vizitat diverși doctori, să aflu posibila cauză. Se pare că nu exista un motiv anume. Am o malformație uterină, dar care mai degrabă m-ar fi împiedicat să duc o eventuală sarcină la capăt și nu să nu rămân însărcinată. Am început monitorizările de ovulație. Totul era ok. Inseminări. Vreo 4, fără succes. Am abandonat ideea și am zis că poate e timpul să ma detașez.
- Au mai trecut câțiva ani, dar nu puteam să nu sper, să nu ma gândesc, să nu îmi doresc. Dacă aflam despre vreo cunoștință că e însărcinată, mă simțeam lovită direct în suflet. Semn clar că nu mă detașam. Așa că am trecut la pasul următor.
- Am avut norocul să dau peste un doctor în care am avut mare încredere, dr. Dragoș Albu de la Medlife. Mergând la el, am simțit pentru prima dată că fac exact ce trebuie și că nu bâjbâi aiurea. Am decis să fac FIV, să o iau, practic, pe scurtătură, fără să ma mai pierd în investigații, monitorizări, stimulări, inseminări. Între timp aflasem și că am trombofilie – 4 mutații, dar nu foarte grave și știam că pentru asta există Clexane.
- FIV-ul a fost cea mai agitată perioadă din viața mea. Condensate, într-o perioadă foarte scurtă, s-au întâmplat: monitorizările de ovulație, la prima oră, alergând de la spital spre serviciu; deplasările la clinică, pentru injecțiile de stimulare – menopur, încheiat glorios cu injectia de pregnyl; momentul recoltării ovulelor sub anestezie generală; așteptarea telefonului care să te anunțe că ai embrioni și câți ai – sunt câteva zile în care aproape că nu respiri, să nu strici echilibrul universului; implantarea embrionilor, cu stresul de rigoare – sunt prea mulți, sunt prea puțini, în ce stadiu sunt…; și apoi așteptarea… 2 săptămâni îngrozitoare, cele mai lungi două săptămâni pe care le-am avut vreodată, cel mai sec concediu pe care mi l-am luat, în care m-am simțit îngrozitor de rău din cauza stimulării; testul de sânge care spune ca da, ești însărcinată. FIV-ul reușise, parcă nici nu mai ai puterea să te bucuri. Prima ecografie a fost ok, m-am dus cu emoții, după ce la prima sarcină nu se formase embrionul. Aveam embrion, am început injectiile de Clexane, m-am programat la următoarea ecografie. La 7 săptămâni nu avea bătăi de inimă. Nici la 8. Nici la 9. Din nou chiuretaj. Am plâns mult în timpul operațiunii, dar am plecat acasa mult mai stabilă emoțional decât prima data. Poate că FIV-ul ăsta ma consumase prea mult.
- Peste câteva luni am făcut embriotransferul cu embrionii congelați. A fost mult mai simplu, fără stimulare, fără stres și alergătură. Rezultat zero. Mă simțeam alergând în cerc. Iar mi-am luat timp să mă detașez și să mai refacem resursele bugetare. Un FIV te seacă nu doar de energie, dar și de bani.
- La ceva timp s-a anunțat programul național pentru FIV. Ma încadram foarte bine, numai că Medlife nu intrase, la vremea aceea, în program. M-am dus la altă clinica, însă nu am avut încredere în doctorul pe care l-am văzut acolo. Totul mi s-a părut foarte mercantil. Am renunțat.
- În 2013 tatonam din nou ideea de a face un FIV la Medlife. Dar numai gândul la toata alergătura și toată agitația aferente mă făcea să intru în blocaj. De fapt, pe măsură ce timpul trecuse, mă detașasem. Veștile că fete din jur rămâneau însărcinate nu mă mai întristau, ci mă bucurau. Am realizat că viața este atât de frumoasă, că viața mea cu soțul meu este atât de minunată, încât aș putea trăi așa, pur și simplu, și să mă simt fericită și completă. Cu copil sau fără, merită să te bucuri de fiecare zi pe care o ai. Am început să îmi văd de preocupările mele, să fac mult sport, să am un stil de viață sănătos. Era octombrie 2013, după maraton, când am început să alerg și mi-am setat să alerg maratonul din 2014. Pe 14 decembrie, alergam deja semimaraton. Eram foarte fericită. Și însărcinată. Doar că asta nu știam.
- Am rămas însărcinată natural, fără să mai sper, fără să mă mai gândesc. Imediat ce am aflat, am început injecțiile cu Clexane (0.4). Dacă doctorița unde aveam abonament de la serviciu nu mă vedea ajungând nici la 36 de săptămâni, părere întărită la 19 săptămâni, când au început contracțiile, doctorul meu era circumspect, dar avea și o notă de optimism moderat, care îmi dădea încredere. După jumătate de sarcină dusă cu nifedipin, o internare cu perfuzii, o alergătură la spital prin săptămâna 26 cu sângerare, am născut la 38s5z, prin cezariană, în ziua în care mi s-a rupt apa. Fetița noastră. Care nu m-a lăsat să alerg maratonul nici în 2014, nici în 2015. Cine știe, poate în 2016…
