Eu am gândit așa, încă de când eram însărcinată: să îți tratezi copilul cu respect, să îi explici ce i se întâmplă. De exemplu, să îl anunți când îl iei pe sus, îl întorci pe o parte, când pleci pentru puțin sau pentru mult timp. Să vorbești cu el când îl iei în brațe, când îl pui la sân, când îi schimbi pampersul, să comunici intens dimineața, la trezire, și neapărat seara, chiar înainte de culcare. Să comunici cu el, verbal, cât mai mult.

Și, în mare parte, așa am făcut și continui să fac, adaptându-mă vârstei fetei. Mă mai surprind uneori că ies din cameră și nu îi spun că plec și mă întorc repede. Sau uit să o anunț dimineața că e posibil să mă întorc mai târziu. Și uneori o iau în brațe cu gândul că trebuie să o mut dintr-un loc în altul, fără să o mai și avertizez. Nu îmi place deloc când se întâmplă așa (nici mie nu mi-ar plăcea să fiu tratată astfel), știu și încerc să deschid ochii mai mult la micile momente.

Mi s-a întâmplat să aud că e prea mică și nu știe. Că nu ar trebui să îi dau explicații. Că nu înțelege, e prea mult pentru ea. Ideea e că nu știe nimeni cât înțelege, de fapt, un copil din ce i se spune. La început mai mult ghicește, din inflexiunile vocii, din ton, din expresiile feței, dar treptat-treptat deslușește sensuri, face conexiuni. Nu e un moment t₀ când gata, e cazul să începi să explici.

Confirmarea faptului că ascultă și înțelege am avut-o când am realizat că reacționa mult mai bine când îi explicam ce o să i se întâmple. Că era vorba de pus picături în nas sau ochi, de plecat acasă din parc, de așteptat autobuzul – era înțelegătoare și răbdătoare. Îmi amintesc și acum când avea doar un an și mergeam cu ea prin parc și trebuia să caut ceva prin geantă că o rugam să stea pe loc, să mă aștepte să caut x lucru și că nu durează mult, să stea liniștită. Avea răbdare. Dar nu am amăgit-o niciodată spunându-i că ceva nu durează mult dacă știam că nu e așa. Știa exact la ce să se aștepte și avea încredere. Înțelegea ce îi spuneam că va urma și reacționa în consecință.

După ce a început să vorbească mai bine, am realizat cât de mult a înțeles și reținut din tot ce i-am spus în acești doi ani. Lucruri pe care i le repetam continuu, neștiind cât le deslușește, cuvinte și explicații pe care i le-am tot dat și despre care credeam că nici nu prea le-a luat în seamă erau de fapt acolo, în mintea ei. Am crezut că multe dintre cuvintele folosite de mine erau mai degrabă zgomot de fond, mai ales că părea că interesul ei e spre altceva. De exemplu, ne uitam destul de des la un episod cu Peppa Pig în care mama lucrează la calculator și copiii vin la ea în brațe. I-am explicat, în timp ce îl priveam, că unii oameni se duc la serviciu, alții lucrează acasă, cum suntem și noi, mama și tata, dar nu mi s-a părut că a dat vreo importanță. Credeam că mai degrabă e interesată de veselia copiilor, Peppa și George, care se așază în brațele mamei. După care, o mare perioadă de timp nu a mai avut chef de Peppa. Într-o zi a luat niște cărticele cu Peppa pe care le are și, uitându-se pe ele, a rostit foarte clar despre Mommy Pig, într-o imagine din episodul respectiv: lucrează. Exemplele de genul ăsta sunt multiple. Tot ce am vorbit eu cu ea când era mică, tot ce i-am explicat este bine pus deoparte și scos la iveală când e cazul. Știe foarte multe cuvinte din perioada în care nu vorbea.

Zilele trecute am vorbit cu o cunoștință și povesteam despre cât stau copiii noștri, de vârstă apropiată, la tabletă. Și i-am spus că eu nu o las seara și că i-am explicat că îi obosesc ochii și doarme agitată. Răspunsul lui a fost: “Păi înțelege?” Desigur. Diferența între copii este că fetița mea vorbește și acum am un feedback mai clar, că pricepe anumite lucruri, iar băiatul lui nu vorbește încă. Dar sunt sigură că înțelege la fel de mult ca și cum ar vorbi.

Continui să fac la fel. Am început să îi explic lucruri mai complicate, cum funcționează aia și cealaltă, nu cu detalii, dar probabil că aparent poate fi peste nivelul ei de înțelegere. Uneori ascultă cu atenție maximă, alteori pare oarecum absentă, ai impresia că nu aude. Îi explic de ce luăm anumite decizii, de ce mergem acolo și nu dincolo, unde plec.

Desigur, nu o să îi explic acum teoria relativității. Dar sunt momente când are nevoie de explicații, când are nevoie să înțeleagă un context și, în loc să o pun în fața faptului împlinit, îi explic. Nu am plecat niciodată în relația noastră spunând “ei, ce știe ea!”. Pentru că, de fapt, știm noi cât știe ea cu adevărat?