Una dintre zonele în care nu cred că am găsit încă răspunsul potrivit și unde pun încă datele problemei cap la cap este legată de puterea pe care i-o conferi, ca părinte, copilului. Unde este granița între a-l face să se simtă puternic, în a-i da încredere că poate să facă lucrurile pe cont propriu, că poate să ia decizii și că are libertate, și unde trebuie să iei decizii pentru el și, până la urmă, să pui o limită. Sunt multe situații unde deciziile vin inutitiv, dar sunt sigură că moștenirea că părintele trebuie să fie autoritar și frica de nu deveni un părinte care prea îl lasă pe copil să facă ce vrea sunt un contrabalans cu prea multă greutate. Sunt momente în care eu sunt mai autoritară și soțul meu îmi aruncă o privire mustrătoare că ar trebui să o las să facă așa cum vrea, genul de privire care spune clar: relax!. Și nu aș putea spune dacă eu am dreptate sau nu în momentul respectiv.

Încă de când trec pragul de 1 an și își descoperă independența, copiii își cer drepturile de a lua ei deciziile. Se revoltă, nu mai vor să vină atunci când îi chemi, forțează interdicțiile, se supără când părinții nu fac așa cum vor ei. Știu că, pe cât au nevoie de limite, pe atât este nevoie să le cultivăm independența, să le formăm capacitatea de decizie, poate chiar mai mult decât am putea face-o intuitiv. Am acționat în consecință și am fost și sunt atentă să o las să aleagă, cu ce haine se îmbracă, vrea adidașii sau tenișii, vrea să doarmă cu fusta, vrea o pernă anume, vrea să meargă undeva anume etc. Dar acum, când trece de doi ani și este evident mai mare, îmi dau seama că micile compromisuri nu mai sunt suficiente. Că e nevoie să o las să decidă mai mult. Deja am început să o las să îmi spună dacă în weekend vrea să ieșim afară sau să stăm în casă, dacă în parc vrea să mergem să ne jucăm cu prietenii ei de joacă sau o interesează altă distracție, dacă vrea să mănânce într-un anumit moment sau nu îi este foame.

De exemplu, ieri am fost la doctor și, pentru că nu am găsit locuri decât la Medlife Berceni, a vrut să mergem și la mall (îi spusesem că e aproape). Fiind vineri, final de zi, nici eu, nici soțul meu nu aveam niciun chef de mall, pentru că nu suntem amatori de genul ăsta de ieșiri. Dar Sun Plaza e micuț, nu foarte aglomerat, mai era și expoziția de mamuți, pe care o văzusem sâmbăta trecută și am zis că o să fie un ocol chiar interesant. Așa că am lăsat-o pe ea să decidă pentru noi.  Treptat – treptat începem să nu îi mai facem noi programul, să nu îi mai impunem lucruri. Desigur, nu hotărăște 100% asupra activităților, pentru că uneori mai trebuie să fim într-un loc sau în altul (în general, la cumpărături) sau să facem o anumită activitate (cum ar fi curățenia, ah). Dar veau să simtă că poate să ia decizii și deciziile îi sunt ascultate.

Acum, tot ca exemplu, avem o lungă și dureroasă luptă cu somnul de după-amiază, pe care îl refuză cu îndârjire, mai ales când e cu mine. Stăm și două ore în pat, timp în care găsește orice de făcut numai să nu pună capul pe pernă, iar eu simt în creieri cum trece fiecare secundă în care nu adoarme. Uneori pe la 5 cade ruptă de somn, semn că e obosită. Am citit că măcar până pe la 3 ani chiar e nevoie de somnul ăsta și e important să mai tragem de el cât se poate. Dar semnalele pe care mi le transmite ea sunt altele – nu mai am chef și nu îmi place să dorm la prânz. Am lăsat-o să îl mai sară, când deja era clar că nu mai e nicio speranță să adoarmă, dar rar. Încep să îmi pun problema dacă nu ar trebui să îi las ei cuvântul final și să îi dau libertatea de a alege pentru ea. Cu riscul că, uneori, spre sfârșitul zilei ar putea fi iritată și un pic zombie. Poate am fi amândouă mult mai relaxate dacă aș zice ok, are puterea să hotărască dacă azi doarme sau nu și gata (înlocuind somnul cu o perioadă de stat în liniște).

Am citit la Laura Markham (chiar acum citesc “Parinti liniștiți, copii fericiți”) că este important să îi facem pe copii să se simtă puternici, dându-le încredere că pot decide în aspecte ale vieții lor și cultivându-le asertivitatea. Ei vor ști că pot schimba lucruri, că dacă acționează pot obține rezultatul dorit. Până la urmă îi pregătim să fie capabili să se descurce pe cont propriu și să fie luptători pentru obiectivele lor. Desigur, în situațiile dificile, întâlnite în mediul extern, părinții rămân plasa de siguranță a copilului, zona lor de confort.

Mi-a plăcut foarte mult ideea de a le insufla copiilor încrederea că sunt puternici și că pot schimba lumea. Noi nu am fost crescuți așa, de-asta ne și lipsește spiritul antreprenorial, determinarea de a face lucruri mărețe. Am impresia, din ce văd în jur, că noile generații gândesc diferit. Poate și datorită libertății “exagerate”, blamate de unii și alții. Eu chiar văd în jurul meu tineri care vor să schimbe lumea în bine, care nu se mulțumesc cu status quo și aparențe. Care la 20 și ceva de ani au propriile firme și se luptă cu sistemul să reușească. Și sunt sigură că sunt puternici pentru că așa au fost învățați acasă să fie. Dacă acasă le punem granițe copiilor, dacă luăm noi decizii pentru ei, dacă nu le cultivăm independeța, nu ne putem aștepta să plece în lume și să se poarte altfel decât îi învățăm noi. Trebuie să le respectăm și să le încurajăm deciziile. Începând din primii ani de viață. Cu micile alegeri.