Ieri a nins, prima dată în acest an. Un cer gri, fulgi mici, deși. Ieșind afară am dat de fețele oamenilor, încruntate, deranjate de neașteptata fulguire. Cu glugile pe cap. Aș spune nimic spectaculos în ninsoarea asta, chiar enervant.

Eu mă bucuram că ninge. Am lăsat acasă, dormind, fetița mea cu care am tot vorbit despre zăpadă și iarnă în ultimele săptămâni, despre cum se topesc fulgii în palmă. Nu mai ține minte zăpada de când avea un an și probabil asta va fi prima iarnă de care se va bucura cu adevărat, pentru că anul trecut era îngrozită de zăpada care i se lipea de ghetuțe. Mă bucur că ninge, pentru că simt în inimă curiozitatea și mirarea ei.

Aș spune:

Mie nu-mi place iarna. Nu îmi place să mă bat cu zăpadă, deși în copilărie mi se părea distractiv. Nu îmi place ploaia. Nu îmi place vara, cu căldura ei obositoare și plictisitorul stat pe plajă. Dacă ar fi primăvară și toamnă fără ploi, continuu, mi-ar conveni.

Dar nu o spun.

Am învățat să îmi placă și ploaia – alergând și fiind prinsă într-o activitate care mă interesa mai mult decât îmi displăceau picăturile pe față. Acum pot să merg prin ploaie fără umbrelă, deși înainte nu concepeam că e posibil. Ba, de multe ori, chiar dacă o am, nici nu o deschid. Am învățat să îmi placă și marea cu soare, stând cu copilul în nisip. Iar în ultimele zile de vară simt un mare regret. Cu siguranță foarte curând voi învăța să înțeleg din nou farmecul bulgărilor primiți în cap. Și sper ca în curând să învăț să îmi placă și apa – aici cred că e mai mult de lucru, e cu frici.

Am reînvățat să iubesc lucrurile care îmi displac și să tolerez ce nu se suprapune peste principiile mele prin două revelații.

Revelația de mamă. În primul rând, descoperi lucruri prin copilul tău. Trebuie să treci peste ce nu îți place ție pentru că vrei să ai un copil căruia îi place ce îi place lui. În al doilea rând, la modul mai profund, ca mamă înveți continuu să treci peste neplăcerile superficiale, peste frici, peste propriile prejudecăți, peste prejudecățile altora și, în final, să nu îți mai pese decât de ce este cu adevărat important și relevant în viața ta. Am aruncat multe greutăți care îmi atârnau de picior de când sunt mamă.

Revelația de 40 de ani. Viața se duce. Uneori se poate duce încet și liniștit, alteori repede și dureros. Nu mai e timp să nu îți placă iarna sau vara, e timp să te bucuri de fiecare zi, cu seninătate. Că poți sIar ă simți cu liniște în suflet fulgii care îți intră în ochi, vântul care îți pune piedică din față, ploaia care parcă nu va mai trece niciodată. Începi să te bucuri că ești sănătos, ai lângă tine cel mai bun și iubit suflet (al soțului) și cel mai pur și iubit suflet (al copilului). Și că, în timp ce în jurul tău se dărâmă lumi și suflete, tu stai drept, în picioare.