Am scris titlul ăsta cu ceva luni în urmă. După ce am citit un articol în care mamele spuneau și comentau că uneori le vine să dea cu copilul de pereți, la figurat desigur, din nervi și frustrare.

Eu nu simt așa. Nu mi s-a întâmplat niciodată să îmi vină să îmi iau copilul și să îl scutur, astel încât să înceteze să mă scoată din minți. Nu mi-a venit niciodată să țip la el ca să îl determin să facă ceva sau să nu mai facă ce face. Nu pentru că am superputeri sau pentru că mă consider altfel. Dar, pentru mine, să nu țip la copilul meu este un principiu de nerăsturnat și nu există nicio scuză să fac altfel. A pornit ca o axiomă, a devenit un fel de a fi.

Nu sunt un monument de calm. Sunt o persoană foarte impulsivă. Vorbesc la call center la Vodafone și simt cum îmi crește instant pulsul când am o problemă și nu simt niciun interes de partea cealaltă, sesizând o strigătoare lipsă de interes față de problema mea. Mă controlez cu greu când văd indivizi care tratează cu nesimțire persoanele din jur. Cu ceva timp în urmă m-am enervat grozav când un angajat de la KFC era hărțuit de colegele lui, totul în fața clienților. Sunt irascibilă și impulsivă și, în multe situații, diplomația mi-ar prinde mai bine. Mai ales că nu e corect să repar o situație, oricât de strigătoare la cer ar fi, cu agresivitatea limbajului.

Lucrez la asta de mulți ani și cred că, pe lângă autocontrol, a contribuit mult și trecerea anilor, pentru că sunt mai calmă, la 30 decât la 20, curând la 40 decât la 30.

De când sunt mamă îmi controlez mai bine emoțiile. Controlul față de comportamentul copilului meu a venit cumva de la sine, pe măsură ce am am citit și am înțeles cât de mult contează reacțiile pe care le avem față de copii, pentru dezvoltarea lor sănătoasă. Cred că tonul ridicat și țipetele sunt un abuz de putere. Și că țipătul și nervii sunt drumul scurt și simplu pe care l-am putea alege în relația cu copiii pentru a corecta o acțiune, dar cu efecte exclusiv pe termen scurt, fără a aduce nimic pozitiv în momentul respectiv și nici pe termen lung.

Pe măsură ce am citit despre dezvoltarea emoțională a copiilor, am înțeles că e absolut normal pentru un copil de 2 ani să se revolte, să se opună, să refuze să facă lucruri, să nu vadă riscuri. Și atunci când apar momentele astea nu îmi vine să dau cu copilul de pereți. Ci caut în mine răspunsuri la ce aș mai putea face, ce nu am făcut. Când era doar un bebeluș și nu dormea cu orele și plângea de oboseală, nu îmi venea să o trântesc în pat și să o las acolo. Pentru că nu era în puterea ei să treacă peste moment și avea mare nevoie de ajutor. O luam în brațe și dansam cu ea ore, la propriu. Cam de pe la 11 seara la 2 noaptea. Cred că fiecare vârstă a avut și va avea momentele dificile și e important să știm ce le determină și nu o să ne mai enervăm așa de tare când apar.

În situațiile în care simt că mă enervez, mă supăr pe mine, nu pe fata mea. Mi-e ciudă că nu sunt în stare să găsesc modalități mai potrivite pentru a îi face ei să fie mai ușor să treacă peste moment. Cele mai grele momente sunt când trebuie să doarmă după-amiaza. Este singura dată când simt că încep să îmi pierd răbdarea (dar asta e după vreo două ore de foială). Încerc toate metodele și nu reușesc. Ea tot mai face ceva, mai vrea ceva, mai râde și mai plânge. Și când simt că am ajuns la un rezultat vrea să îi aduc un biberon cu lapte. Ea nu are nicio vină, la mine e problema, pentru că eu sunt cea care greșește în abordarea asta. Ca o paranteză, îmi e clar că nu sunt eu fermă în sufletul meu când vine vorba de somnul ăsta, mă simt eu presată să o adorm repede, să pot să prind două ore libere în care să fac ordine și să mai citesc ceva, să scriu. Presiunea mea se traduce în refuzul ei. Ce folos să țip la ea să doarmă, să o iau să o trântesc de pereți? Ar înțelege ceva din asta? Nu.

Am învățat mult despre cum să mă controlez conștientizând că nici mie nu mi-a plăcut când părinții mei țipau sau ridicau tonul la mine. Eu nu am fost un copil abuzat fizic, pentru mine erau niște grozăvii și niște curiozități bătăile cu cureaua sau cu furtunul de la mașina de spălat. Știam că există, dar era ca și cum erau din altă lume. Însă se întâmpla să mai fiu certată și îmi displăcea, mai ales că știam că greșisem și mi se părea suficient sentimentul de vină.

Nu vreau să țip și să mă enervez pe fata mea. Nu vreau să o văd vreodată plecând din fața mea cu inima îndoită, cu sufletul mic și dominat, rănit de niște vorbe grele, generate de un impuls necontrolat al adultului autoritar. Sau să ajungă să nu dea doi bani pe reacțiile mele, eu să țip și ea să mă ignore sau să îmi întoarcă spatele cu nepăsare, făcând tot felul de mutre sau comentând. Cred că orice situație dificilă se poate gestiona cu detașare și chiar cu blândețe, când realizăm că în dialogul ăsta nu ceea ce simțim noi e important și reușim să trecem peste nervii noștri și să gândim din perspectiva copilului. Am putea, măcar uneori, să ne amintim cum simțeam și ce făceam când eram copii. Am empatiza, în loc să ne enervăm.

De exemplu, revenind la somnul de prânz, nici mie nu mi-a plăcut să dorm după-amiaza. Îmi aduc aminte și acum modelul de pe lemnul recamierului (cine mai are recamier in ziua de azi?!). Stăteam cu fața la tăblia de lemn și studiam tot ce se putea studia pentru că nu aveam niciun chef să dorm. Astăzi, la vreo 30 de ani distanță, mai stau încă jumătate de oră noaptea, să mai fac ceva, încă un pic, gata, la 3 mă culc, la și jumătate chiar că adorm, mai fac asta și gata, e 4 și chiar e timpul să dorm, mai am doar 3 ore de somn. Atunci când o forțez pe ea să doarmă mâ gândesc uneori câtă frustrare simte. După ce am scris articolul legat de deciziile copilului, am stat, am cântărit, m-am pus în pielea ei și am renunțat la somnul de prânz. Acum îi spun să stea în pat liniștită, să își ia și o jucărie dacă vrea. Eu mai adorm. Ea își vede de joaca ei. Ea nu se mai revoltă, eu nu mai disper că nu știu ce să fac și să mă frământ, unde am greșit, cum repar.

Nu țip și nu îmi cert copilul. Dar nu simt că sunt acolo unde aș vrea să fiu. Moștenirile noastre culturale legate de cum ne creștem copiii și cum trebuie să ne impunem în fața lor se zbat încă în mine, încerc să le răpun. Mă simt uneori prea autoritară, încerc să înmoi tonul. Am început să studiez modul în care aș putea fi mai convingătoare și mai blândă în același timp.

Cred că putem și trebuie să oprim situațiile pe care ne dorim să le oprim fără să îl facem pe copil să se simtă dominat, anihilat, pus la punct fără drept de apel. Cred că trebuie să ne controlăm într-o situație în care îi cerem copilului să se controleze.