M-am săturat de zâmbete. De pozitivism fals jucat. De aparențe care îți râd în față. De hai să pozăm și ce bine pozăm. De lucruri care nu se mai termină deși sunt, în realitate, terminate din momentul în care au început.

De cei care abia așteaptă să faci un pas greșit. De cei care nu se sinchisesc să fie ok, dar îți cer ție să te porți ok. De bârfe și cârcoteli. De cei care judecă fără să știe. De cei care se simt bine când alții se simt prost.

De formalism și complezență. De cei care țin prea mult la liniile pătratului și sunt prea rigizi să vadă că lumea nu e rigidă. De cei care fac un ou și cotcodăcesc o zi. De cei care vorbesc cel mai tare și gol.

De păcălelile unora și de cei care cad în plasa lor, cu bucurie și gălăgie. De argumente fără problematică. De dorința de a ieși în față cu orice preț.

Nu mă sinucid mâine. Cred încă în culoarea lumii, îmi place să văd luna, cum se schimbă în fiecare seară, mă topesc după chemarea fetiței mele: “hai, mama!” și după privirile întoarse sau neîntoarse ale iubitului meu. Sunt fericită că persoanele dragi mie sunt la o atingere depărtare.

Simt nevoia să îmi fac ordine în viață. E ciudat să simți că îți trăiești atât de intens viața fără să îți trăiești, de fapt, viața. Dacă e adevărat că suntem media celor mai apropiate 5 persoane din viața noastră, poate că e bine să mă întreb cine sunt și ce vreau să devin.

Nu e despre parenting azi, ci doar o mâhnire.

#ganduride40deani