Vacanța de iarnă a fost lungă și binevenită. Am ales să scriu mai puțin și să fiu mai mult cu familia mea. Nu am rezoluții pentru 2017, de altfel mie nu îmi plac planurile puse metodic pe hârtie, parcă mă inhibă. Dar știu ce am de făcut.

Pentru că am stat acasă în vacanță și pentru că fata noastră a crescut și are mai multă răbdare, ne-am uitat la filme de desene animate. Oferta a fost cam limitată, pentru că am căutat niște filme dublate, care să se vadă bine (HD), pe televizor. Ca urmare am ajuns la ce e pe HBO Go – sunt câteva, nu foarte multe. De departe, preferatul a fost Tangled. E vechi, din 2010, dar eu, neposesoare de copii la vremea lansării și neinteresată de desene animate, l-am ratat.  Mi-a plăcut și mie foarte mult, iar varianta în Română este super bine realizată – adaptarea, interpetarea, melodiile, tot – tot. Cred că îmi place mai mult decât varianta în engleză. Fata mea a fost cucerită de părul lui Rapunzel, de aventurile ei, de relația ei cu mama vitregă, de cum îi dă cu tigaia în cap lui Flynn Ryder. Atât de cucerită, că a vrut să îl mai vadă. Iar și iar. De vreo 7 ori. Și pentru că la HBO Go se poate schimba varianta dublată în română cu cea în engleză (nu fac reclamă, nici nu aș avea de ce) și o întreb înainte în ce limbă vrea să urmărească, a cerut când română, când engleză, cu switch de nu știu câte ori în timpul filmului, desigur. Cred că am învățat replicile pe de rost. Noroc că este chiar un film foarte haios.

În ultimele două zile l-a văzut doar o dată, semn că începe să își piardă interesul, dar asta nu înseamnă că Rapunzel a dispărut din peisaj. Acum ea e Rapunzel și eu sunt mama vitregă și fularul e părul ei lung. Și dă-i și joacă-te, refăcând scenele mai interesante. E atât de obsedată de personaj încât astă noapte s-a trezit plângând după părul ei și când i-am zis: fularul e aici! a început să sufere și mai tare, că ăla nu e fular, ci păr, l-a adunat ghem în brațe și a adormit fericită. Spre disperarea mea, pentru că a trebuit să rămân trează să îi iau părul fără să mă simtă, să nu se încurce în el prin somn, ceea ce a însemnat că trei ore după aceea nu am mai reușit să adorm.

Rapunzel e puternică, și bună, și luminoasă, și luptătoare, nu se dă bătută la greu și niciun pericol nu e prea mare pentru ea. Dincolo de chestiile astea motivaționale, în linie cu filosofia că și persoanele de sex feminin sunt eroine puternice, nu doar niște visătoare îndrăgostite, am avut de învățat câteva lecții de la filmul ăsta.

1. Îmi plac desenele animate. Credeam că nu mai am răbdare să urmăresc filmele astea, știu că sunt foarte amuzante și bine realizate, dar ani de zile nu am mai avut dispoziție pentru ele. Înainte de a naște i-am zis soțului meu că el va fi cel care se va uita la desene animate cu fata, mai ales că are răbdare să vadă cele mai plictisitoare documentare (zic eu :)) despre al doilea război mondial. Dar cum mama e partenerul numărul 1 de joacă, mama e prietena, mama e cea mai bună, atunci treci mama la văzut filme. Și chiar a fost un punct bun, m-am mai relaxat și eu cu câteva replici și situații foarte amuzante.  Chiar aș rezista să mai văd o dată Rapunzel, inclusiv fără un pistol la tâmplă sau o voce caldă de doi ani, care te trezește cu “vreau Rapunzel” (tot aia e).
2. Desenele animate nu sunt o gură de oxigen. E drept că, în naivitatea mea, când fetița noastră era încă bebeluș, mă gândeam cum ea o să stea să vadă un film, iar eu o să profit și o să ies să alerg. Nu e așa. Nu am ieșit la alergat nu pentru că e prea frig și prea cu zăpadă, ci pentru că filmul ăsta se urmăreșete în pereche. Comentăm, povestim, râdem, schimbăm din engleză în română, mai oprim, ne mai jucăm cu altceva, revenim, nu e nimic liniar. Acum îmi e clar că și a 100-a oară vom vedea acest film împreună și probabil atunci vom spune replicile pe roluri. Deci nu îmi mai fac iluzii că alerg un semimaraton cât ea o să se amuze cu cine știe ce personaj se va mai fi inventat până atunci.
3. Desenele animate sunt o gură de oxigen. Am fost fericită că putem să stăm liniștite în pat să ne uităm la film pentru o oră și ceva. Mai ales acum, când nu doarme după-amiaza și spre sfârșitul zilei rămâne fără energie, e binevenit un moment mai calm, în care nu alergăm dintr-o cameră în alta, jucând diverse roluri. Pe lângă mama lui Rapunzel sau Pascal mai devin Ana, sora Elsei, prietenele Clopoțicăi, Talking Tom, Pisoi sau Șopi, după cum are ea chef, eu nu aleg niciodată. Numai soțul meu se alege cu cel mai tare rol, Regele meu, și nu are de zis nicio replică. Așadar, la un film, simt că mă încarc și eu un pic pentru runda următoare. În plus, mă mai pregătesc și eu, repet scenariul.
4. Filmele de desene animate pot fi și educative. Cred că mai mult decât privitul în sine, care da, este liniștitor și eventual amuzant, este mult mai interesant să ne uităm la aspectele conexe. Îi explic anumite scene din film care mi se par mai complicate, mă întreabă ce înseamnă anumite cuvinte pe care nu le înțelege, îmi povestește ea ce vede, pe măsură ce privește și este entuziasmată (uite, desenează cu albastru!), povestim filmul în momentele noastre de joacă (o întreb ce face în turn, de ce nu se dă jos etc). Am remarcat că se uită la varianta în engleză și își aduce aminte dialogul din română, pentru că la Are you allright? ea a repetat: ești bine?. Știe versurile de la cântece. Eu nu îmi bat capul să o învăț poezii, însă o urmăresc să văd ce și cât reține din cântecele, versurile pe care le aude. Mi se pare mai important să rețină versurile de la cântecele care îi plac. Nu mă deranjează că o aud cântând floare strălucești… în loc de are mama o fetiță…

Închei educativ, ideal e să nu lăsăm copiii mici mai mult de 2h/zi la un device, incluzand TV (așa-numitul screening time). Iar când stau la TV e recomandat să fim alături de ei, să analizăm, să comentăm, nu să ieșim afară la alergat 🙂

Ba nu, închei cu un moment de sinceritate: o dată din cele 7 dăți am adormit la Rapunzel 🙂