Ești urâtă! A fost prima dată când auzeam cuvântul “urât” din partea fetei mele și noi nu catalogăm nimic din jur ca urât și frumos, cu atât mai mult oameni. Oricum, nu mai e de ceva vreme relevant doar ce facem și ce spunem acasă. A crescut, e expusă la medii diverse, reproduce tot ce aude și vede și îi pare interesant – în metrou, la locul de joacă, la magazin, la desene animate.

Ești urâtă mi se adresa mie, aparent fără un motiv anume. În realitate probabil voia să testeze ce se întâmplă dacă zice așa o grozăvie. Daaa, sunt urâtă ca un monstru, ia uite ce urâtă sunt! Nu pot nici să mă uit în oglindă. Sunt cea mai urâtă din lume! Tu poți să te uiți la mine? A intrat imediat în joc. Și apoi mi-a zis: nu ești urâtă, ești frumoasă! 

Întâmplarea face că în ziua respectivă tocmai terminasem de citit Playful Parenting. De-asta nu m-a suprins să aud cuvinte dure din partea fetei mele. Găsisem multe exemple în carte pe tema asta și acum chiar sunt pregătită ca într-o zi să aud: nu te iubesc!, ești o mamă rea! și altele asemenea. Nu mă șochează nici când îmi zice: Pleacă! Du-te în bucătărie!. Uneori are nevoie de spațiu, dar alteori e supărată și, în realitate, cere afecțiune și e vulnerabilă. Am citit în carte că așa fac copiii când sunt supărați, transmit mesaje de ajutor făcând pe durii, jignindu-i pe cei din jur. Dar, ca o paranteză, nu așa facem și noi, adulții?

Aș fi rezolvat ceva dacă, după ce mi-a aruncat în față ești urâtă, i-aș fi ținut morală, că nu e frumos să vorbească așa cu mama ei, ce sunt cuvintele astea?, să nu mai zică așa niciodată etc.? Nu mare lucru. S-ar fi simțit vinovată, revoltată că o cert, eu care nu o cert și mereu am o vorbă bună pentru ea. Aș fi dat gravitate unei reacții impulsive – copiii sunt maeștri la reacții de moment și oricât le-am explica logic pe tema asta, nu vor avea capacitatea să își controleze astfel de porniri la doar 2-3 ani.

Ca să trecem peste momentul cu mama urâtă, am apelat la joc și glumă. Ce e important, m-am plasat într-o poziție de inferioritate. Am trecut ușor și frumos. Nu mi-a mai zis niciodată așa.

Conflictele se rezolvă cu joacă, nu cu morală

Recunosc, e perfect adevărat. Unul dintre cele mai amuzante momente pentru fata mea este când îl împinge ușor pe soțul meu și el cade dureros la pâmânt, de parcă ea ar avea o forță extraordinară. E o tehnică super cunoscută, dar funcționează de fiecare dată. Tații sunt maeștri în a se prosti cu copiii, a se elibera de frica de a nu părea ridicoli.

Cu mine funcționează un joc în care eu trebuie să îmi fac de lucru cu câte o jucărie, iar ea să vină să mi le fure și să le arunce pe jos în bucătărie, lăsându-mă revoltată și surprinsă de abilitățile ei. De fiecare dată când vrea să ne apropiem cere să jucăm asta.

Joacă-te, dacă vrei să știi ce mai face copilul tău

Lectia 2 din carte este să nu refuzăm invitația la joc a copiilor noștri. Este modalitatea lor de a ne transmite: vreau să fim împreună, vreau să ne conectăm.

Dacă vrem ca cei mici să ne spună cum se simt, ce îi bucură, ce i-a supărat, să nu credem că se vor așeza lângă noi la masă, ca un prieten bun, și vor începe să povestească. Însă vor arunca o vorbă în timp ce se joacă. Vor replica prin joc o situație similară cu cea prin care au trecut și i-a marcat. Ar putea fi agresivi în joc dacă au fost dominați. Trebuie doar să ne așezăm la nivelul lor, să ne jucăm fără rețineri și să citim printre rânduri.

Jocul e liantul garantat între părinte și copil

Lecția 3: jocul îmbunătățește relația cu copilul. Disponibilitatea pe care le-o arătăm copiilor pentru joc se întoarce la noi ca disponibilitate a lor de a fi cu noi. Dacă îi repezim, că suntem prea ocupați și obosiți pentru a ne juca, să nu ne mirăm că atunci când mergem înspre ei ne ignoră.

Când copiii sunt deconectați și rupți de noi, jocul îi aduce înapoi. Trebuie să știm să îl provocăm, trebuie să fim deschiși să îl acceptăm. Jocul este cea mai valoroasă activitate pentru un copil și, oricât e de bine să știe să se joace individual sau cu alți copii, e la fel de important să ne facem timp în program pentru jocul nostru cu copilul. În care să nu facem nimic altceva. Timp exclusiv pentru a fi împreună.