Este foarte greu, când ești părinte, mai ales la primul copil, să știi câtă libertate de explorare să îi dai copilului tău. Cât de mult spațiu îi lași să cadă și să se lovească, știind din start că există riscul ăsta.

Este bine să lași copilul liber să exploreze și să poți să îi pui la dispoziție, mai ales la început, o zonă numai a lui, sigură, în care să poată umbla nestingherit. Aşa e ideal. Pentru noi a fost foarte greu să facem asta. Nu cred că am avut un spațiu sigur 100% în toată casa – aici sunt prizele, acolo cuptorul fierbinte, dincolo greutățile pentru sport și bare și alte alea, în partea cealaltă niște colțuri ascutite, iar acolo marginea de la calorifer și un raft la înălțimea frunții ei. Pe măsură ce fata a crescut, am răsuflat ușurați că a scăpat de unele pericole – e mai sus decât marginea raftului de care a tot dat cu capul sau acum știe să iasă de sub masă, dar au apărut pericole noi – altă margine ascuțită, alt loc de care s-ar putea lovi tare. Pe ici, pe colo am încercat să mai protejăm – am pus o bandă specială de cauciuc pe marginea mesei de la bucătărie, de care se atingea frecvent și de care se și lovise de câteva ori; am închis prizele de la marginea saltelei pe care dormim; am pus încuietoare la dulapul unde ținem produsele de curățat în baie; am mai mutat lucruri, am mai schimbat aranjamentul, să stăm mai puțin cu sufletul la gură.

Am ales cu prioritate, dar nu o putem proteja de tot. Nu putem să o ținem închisă între patru pereți goi și cu costum de protecție pe ea – chiar și așa, tot ne-am face griji.

Cei mici au nevoie să mai cadă, din când în când, să testeze limitele, să învețe ce pot face cu corpul lor, până unde se pot apleca în față, cât de mult se pot ridica în mâini, cum să se bage într-un loc strâmt, să aproximeze dacă ar avea loc. Cea mai bună metodă să învețe este făcând. Și, din în când, greșind.

Cu toate astea nu cred în libertatea totală, oferită cu relaxare. Cred că rolul părintelui este să fie, în primii ani de viață, ca o umbră. Când mergeam la cățărat (în vremurile de glorie ale corpului și minții mele), când o persoană se cățăra pe prize, fără coardă, o alta stătea jos, cu mâinile ridicate, asigurând-o. Chiar şi cei mai bazaţi căţărători se asigură. Înălțimea de la care se cade nu e mare, dar poți să ajungi jos când nu te aștepți și să cazi destul de aiurea. Acum, cel de jos nu o să se apuce să îți împingă un picior sau să te țină de fund. Cam așa e și cu cei mici. Asigurăm, fără să intervenim. Oricum, cu toate măsurile de protecție din umbră, tot se aleg cu câte un cucui sau o zgârietură.

E important să ne cenzurăm când avem tendința să îi transmitem copilului avertismente de genul: ai grijă, fii atent să nu te lovești, cu atenție să nu cazi etc. Pentru mine asta este foarte greu, recunosc. Dar am rezonat cu ideea că îndemnurile astea îi transmit copilului, dinainte de a se apuca de ceva, că nu ai încredere în el până la capăt. Așa că acum încerc să îi semnalez pericolele iminente – e clar că se pregăteşte să dea  cu capul de ceva foarte dureros.

Fac o paranteă: Am citit (în Playful Parenting) că fetele au mai mult nevoie de empowerement, să le încurajăm să exploreze și să le dăm încredere, pentru că toată lumea are tendința să le trateze protector, în ideea că sunt fete și sensibile. În schimb, băieții au nevoie să fie lăsați mai mult să își exteriorizeze emoțiile, pentru că sunt tratați cu mai puțină înțelegere când vine vorba de suferințe și lacrimi.

Părinții trebuie să fie în umbra copilului mic când acesta se cațără sau explorează cu mult curaj zone potențial periculoase pentru că cel mic nu are putere de discernământ și nu prevede riscurile. De la faptul că nu poate anticipa că, de exemplu, va da jos lucrurile de pe masă, când se suie pe ea, până la a-și da seama că ar putea aluneca, e prea sus sau s-ar putea răsturna cu tot cu un raft sau dulap.

Uneori – și constat asta și la mine – avem tendința să prindem prea multă încredere în copil și să ne relaxăm, uitând că, de fapt, are doar un an jumătate sau doi sau trei. Văzând siguranța de sine, încrederea, elanul și lipsa de frică pe care le afișează, ne relaxăm. Și parcă aunci când ne distanțăm și ne zboară gândul aiurea, auzim buf! poc! au-au! şi ne rugăm în gând, alergând cu disperare, să nu fie grav.

Să fim părinți vigilenți, așadar. Să nu fim panicați, dar cu grijă să stăm în umbră, fără să îi agasăm, sau să le limităm mișcările, sau să le tăiem elanul și curajul. Să fim atenți și să prevedem noi riscurile pe care ei nu au cum să le anticipeze.