Părinții mei nu mi-au spus când eram mică ”dar X cum poate” sau ”uite Y cum face”. Abia mai târziu mi-am dat seama ce norocoasa sunt, când diverse persoane din jurul meu povesteau despre cum îi deranja să fie mereu comparați cu alți copii, care, desigur, erau exemplul pozitiv.

Când sunt cu fata mea, niciodată nu îi zic: ”ia uite ce frumos stă băiețelul” sau ”fetița asta merge pe jos și e mai mică decât tine” și altele asemenea. Pentru că  nu vreau să simtă presiunea comparației, e inutil, e o intenție de motivație care, de fapt, îi face mai mult mai rău. În plus, mi se pare superficial să iau ca exemplu niște copii despre care nu știu nimic. Poate comportamentul respectiv nici nu e reprezentativ pentru ei.

De pildă, mi se întâmplă uneori să merg cu fata mea și să fie dată exemplu: ”ia uite, fetița, ce mică e și merge pe jos”, când de fapt ea, în general, preferă să meargă la mine în brațe sau ”fetița ți-a dat jucăria ei, tu de ce ești rău?”, dar la ea chestia cu împărțitul jucăriilor este aleatoare, ”vezi ce cuminte stă fetița la masă?”, iar noi abia am ajuns în locul respectiv și încă nu și-a pierdut răbdarea.

Dacă mă ghidez după ceva, e după reperele vârstei lui, citesc cam ce ar trebui să știe să facă la vârsta asta, cât interes are față de activitățile pe care încă nu le face, de ce nu le face, cum l-aș putea stimula într-o anumită direcție sau alta, potrivit vârstei. Totul la rece, când am un moment de liniște și judecata limpede.

Comparațiile sunt grozav de superficiale și creează presiune inutilă asupra copilului. Copilul poate rămâne cu impresia că nu e suficient de bun, că ceilalți copii sunt mai buni și că părinții îi apreciază mai mult, că el nu este la înălțimea așteptărilor părinților, că poate i-a dezamăgit. Unii copii pot să creadă, am și auzit despre un astfel de exemplu, că părinții i-ar iubi mai mult dacă ar fi altfel. Iar copiii noștri sunt minunați așa cum sunt și, dacă vrem să corectăm sau să îndrumăm un comportament într-o anumită direcție, nu o putem face decât cu dragoste, răbdare și vorbă bună.

Comparația constantă zdruncină din temelii încrederea de sine a copilului. Crede că nu e suficient de bun, așteaptă constant reconfirmări, se raportează la alții. În timp, încrederea că poate face lucrurile bine îi poate fi afectată încât nici nu va mai avea motivația să încerce lucruri noi, care i-ar aduce satisfacție. Așa apare complexul de inferioritate. Va începe să creadă despre sine că nu va reuși, orice ar face, în timp ce alții pot.

Fiecare copil are calitățile sale, nu trebuie să știe să facă ce fac alți 10 copii la un loc: eu am un copil, dar îl compar cu alți 10, vreau să aibă ce e mai bun de la toți. Dacă nu mai comparăm copilul nu înseamnă că nu mai corectăm comportamentele. Dar, pentru a-i cultiva încrederea în sine, e benefic să ne concentrăm pe aspectele pozitive și să îl facem să progreseze prin raportarea la el însuși, nu la alții.

Să ne amintim mereu că avem un copil unic, special. Să ne aducem aminte că niciun om nu este perfect. Niciun părinte, niciun copil. Și este ok așa.