Primii mei ani de parenting au fost ca un salt în necunoscut. Am pus un milion de întrebări și am primit un alt milion de răspunsuri și sfaturi care nu au avut legătură directă cu întrebările mele. Am planificat și nu a ieșit chiar tot cum am planificat. Am visat, dar s-a întîmplat cam diferit. M-am adaptat din cădere, m-am mai redresat, am mai făcut cu mâna pentru poza de după și, în final, am aterizat elegant. Oau! chiar e o senzație tare!

Aterizarea nu e la 18 ani, când în sfârșit începi să te întrebi ce se mai întâmplă în viața ta, ci la vreo 2 ani de la naștere (experții ar spune cam 1000 de zile de la concepție), când lucrurile încep să se așeze și creierul mamei își mai revine. Abia atunci parcă am început să reunosc peisajul din jur. A, uite, mai sunt și alți oameni pe aici! Iar tatăl copilului meu e soțul meu! Am început să nu mai fiu preocupată de fiecare mișcare pe care o fac, îngrozită de viteza cu care cobor nebunește și parcă am început să savurez și aventura în sine.

Nici măcar nu mi-am dat seama când a început în mod real nebunia de a fi părinte. Credeam că voi deveni părinte la maternitate, dar de fapt redefinirea a început de când am cerut la farmacie un test de sarcină, cel mai bun și mai rapid, dacă se poate să arate două liniuțe doar uitându-mă la el. Din momentul memorabil al celor două liniuțe, care au sfârșit într-un sertar cu mărunțișuri la care mai au timp să umble doar două mâini micuțe, a început transformarea.

Cu fiecare lună m-am întors spre interior, ridicând un zid protector care să mă despartă pe mine și copilul meu de lumea exterioară. Am pus bazele acestui zid, care nu va cădea niciodată, pândind fiecare creștere cu un milimetru a burții, fiecare tresărire. Urmărind temătoare primele bătăi ale inimii la ecograf după două sarcini anterioare, cu verdict dur – sac gestațional gol. Tresărind la fiecare contracție care nu trebuia să se întâmple. Tremurând în taxi, prin săptămâna 19, sângerând și strângându-l tare – tare pe soțul meu de mână crezând că gata, totul s-a terminat. Injectând Clexane seară de seară în pielea întinsă să plesnească, în care stătea un uter prea mic și improbabil să ducă o sarcină la termen. Nedormind nopțile și citind povești de naștere, studiind conștiincioasă despre alăptat, pompat, stocat lapte la frigider și îngrozindu-mă de panică, uitându-mă la filmulețele cu prima baie a bebelușului, că nu o să fiu în stare.

Cu fiecare lună de sarcină, în care eram cu soțul meu într-o complicitate dulce, ca o primă îndrăgosteală, îi spuneam de fapt la revedere și îi îngustam locul ce avea să îl aibă în mintea și preocupările mele. Atunci am fost șocată de cât de tare ne-am pierdut unul pe celălalt. Acum știu, așa e natura umană. Așa se schimbă femeia, să nu mai vadă altceva, să nu o mai intereseze, să nu mai știe de nimic din exterior, ca să aibă grijă de copil. Nu întâmplător durează vreo 2 ani – este exact perioada cu oportunități multiple pentru dezvoltarea creierului copilului (zici că fură o bucată din creierul mamei în perioada asta), atunci se formează atașamentul sigur, se pun bazele pentru dezvoltarea abilităților copilului de a învăța, de a se dezvolta, de a reuși în viață. Calitatea interacțiunii mamă – copil este esențială și natura a avut grijă de asta.

Dincolo de calitatea interacțiunii mamă – copil cred că e important rolul soțului și cât de rezistent este la schimbare. Eu am avut noroc, pentru că soțul meu a avut răbdare cu mine. Numai el știe de câte ori a auzit: ”speli tu biberonul?”, ”sunt obosită”, ”m-am îngrășat”, ”îmi încălzești ceva de mâncare?”, ”iar am adormit aseară cu fata”, ”e haos în casă”. Și de câte ori nu a auzit ”te iubesc”, ”ești minunat”, ”îți mulțumesc că mă ajuți”, ”nu știu ce m-aș face fără tine”. Și chiar așa e. Uitându-mă acum în urmă, îmi dau seama cât de mult contează că soțul meu a fost acolo, lângă mine, mai mult ascultându-mă pe mine, decât plângându-se. Chiar cred că apariția unui copil este un test dur pentru o relație și dacă nu există o bază solidă, e nevoie de multă luptă pentru a o ține în survival mode. Acum știu, e greu spre imposibil ca o relație să mai funcționeze impecabil, ca înainte, după ce apar copiii. Și nu e vorba de divergențe în privința creșterii copilului (noi doi, de exemplu, nu avem), ci de timpul fizic petrecut împreună. Calitatea interacțiunii soț – soție este esențială și amândoi trebuie să aibă grijă de asta.

Cele 3 lecții ale primelor 1000 de zile

Trei lecții principale au făcut să mă mai relaxez și să văd și ce e frumos în această perioadă cu multe noutăți bulvesante. E o perioadă intensă, cu atât de multe schimbări rapide, încât nici nu ai timp să te dumirești de cât de indefinit de mult îți iubești copilul, exceptând seara, când te așezi în pat lângă el, sau când suferi, văzându-i ochii răpuși de febră.

Lecția 1.
Pentru mine, un start bun, psihic, în relația cu fetița mea, a fost dat de alăptare. Cred că a fost o obsesie. A fost proiectul personal început în sarcină, care a crescut ca importanță pe măsură ce am constatat cât de tare este descurajat alăptatul în spitale, de cei din jur. A fost cumva prima mea luptă cu prejudecățile. Și am reușit. A fost o confirmare a faptului că am reușit să mă dumiresc pe cont propriu într-un hățiș de păreri și informații, să iau o decizie limpede cu un creier confuz și să văd că nu greșesc. A fost perioada în care am învățat, zic eu, cea mai importantă lecție pentru o mamă: lasă multe lucruri să treacă pe lângă tine, nu pune la suflet. Uită-te la ce simți și știi tu, învață din ce citești tu, fă-ți propria părere și ia ce rezonează cu tine. Nu ai de demonstrat nimic, nimănui.

Lecția 2.
Cu colicii, trecerea de la sân la biberon (pentru că m-am întors repede la birou), diversificarea, apariția dinților am învățat o a doua lecție importantă: este doar o fază, o să treacă. Plânge nopți la rând? O să uiți de perioada asta, nu ține mult. Nu vrea piure de legume? Nu-i nimic, nu insista, o să îi treacă. Cred că de-asta nu m-am stresat cu diversificarea fetei mele, nu am disperat că nu prea a vrut carne, că a mâncat orice numai dacă avea și iaurt, că nu i-a plăcut oul, că nu a mai vrut banane – pentru că învățasem deja că toate astea sunt etape, vin și trec.

Lecția 3.
De la un an, cam trec fazele astea în care copilul ba plânge că îl doare burtica, ba nu doarme nopțile că îl sâcâie dințișorii, ba e mâțâit că e într-o fază de dezvoltare accelerată. Și începe să aibă achiziții rapide. Perioada de la 1 la 2 ani este uimitoare din acest punct de vedere. Începi de la ce a mai învățat să facă și constați că nici nu mai ții ritmul cu câte învață copilul tău în fiecare zi, câte cuvinte știe și cât de îndemânatic și precis pe el a devenit. Și începi să te concentrezi pe ce nu face. De ce nu a trecut la cana cu pai? De ce nu merge decât ținut de o mână? De ce nu folosește singur lingurița? De ce nu stă să citim? De ce nu face propoziții? Lecția mea: e un timp pentru toate. Astăzi poate copilul nu face un progres anume și mama disperă neștiind ce ar putea să facă. Cel mic nu dă niciun semn că e interesat de subiect iar mâine, la propriu, poate face lucrul respectiv. De aceea nu m-am stresat că la 2 ani bea lapte din biberon, nu renunțase la scutece și nu ieșeam din casă până nu ne asiguram că am luat suzeta. Copiii au ritmul lor, timpul lor.

Ce ziceam? Că primii 2 ani sunt mai degrabă grei decât frumoși? De câte ori îi rememorez așa îmi apar. Dar devine din ce în ce mai puțin greu și din ce în ce mai mult frumos.

Rememorarea primelor 1000 de zile de parenting mi-a fost inspirată de Philips Avent, ca parte a campaniei “Alaturi de tine”. Philips a fost parte din viața noastră de părinte și am și acum în minte momentul în care fetița mea m-a întrebat curioasă ce scrie pe biberon. Avent scrie 😃 Nu, nu am renunțaț încă la el, dar nu ne stresăm, e un timp pentru toate. 

Aștept poveștile voastre despre primele 1000 de zile. Dacă doriți, trimiteți-mi-le pe email, până la sfârșitul lunii, la dana@modernmother.ro și o voi alege pe cea mai emoționantă și o voi publica pe site. 

Pentru inspirație, emoție și readuceri aminte, vă las un filmuleț.