Îmi țin în brațe fetița foarte mult, de câte ori are nevoie și, recunosc, de câte ori am eu nevoie. Simt uneori că mă încarc cu toată energia pozitivă din lume când îi simt mirosul și căldura. Și dacă îmi mai spune și câteva cuvinte de drag cred că aș putea să și zbor. Uneori nu vrea să stea în brațe, e mai interesant să se joace cu vreo hârtie decât să îmi dea mie atenție, alteori mă caută să ne lipim una de alta.

Cred că sunt dependentă de îmbrățișările ei, altfel nu îmi explic de ce continui să o țin în brațe și când mergem până la Mega Image la colț, deși are spre 17 kg și, la 2 ani și 7 luni, ar putea să meargă foarte bine. Cred că în clipa în care nu va mai cere în brațe când mergem undeva voi simți că am pierdut ceva. Pentru că stăm obraz pe obraz, ochi în ochi, inimă lângă inimă. Pentru că mânuța ei se ține de gâtul meu și uneori se joacă prin părul meu scurt. Pentru că mă ciupește de piele, îmi pune gluga în cap până nu mai văd nimic, mă ciufulește și mă încheie la fermoar până sus de tot. Pentru că este momentul nostru de conectare maximă.

Îi spun fetiței mele zilnic cât de mult o iubesc. Că o iubesc foarte mult. Mie părinții mei nu mi-au spus că mă iubesc și nici eu nu le-am făcut lor declarații. Așa am fost crescuți. Asta nu înseamnă că nu ne iubim. Dar cu fetița mea îmi vine natural să îi spun că o iubesc. Și vreau să știe asta. Îi place să o audă, văd cum îi apare bucuria în ochi de câte ori îi spun cuvinte frumoase. Îl încurajez și pe soțul meu să i-o spună – așa sunt bărbații, nu prea sunt generoși cu declarațiile de dragoste și probabil li se pare ciudat să adreseze un te iubesc unei mogâldețe mici, cu atât mai mult uneia care le face inima praf de un milion de ori pe zi. Nu cred că există diferențe de afecțiune între tații de băieți și cei de fete, dar îmi închipui că un tată de fată trebuie să se simtă copleșit sau mai degrabă fâstâcit de atâta sensiblitate și drăgălășenie îndreptate, ca un atac, direct spre inima lor învățată să nu se lase pradă emoțiilor.

Dragostea și căldura în relație părinte – copil are efecte benefice pentru copil. Aș spune că nici nu mai e nevoie de studii pentru asta (deși sunt multe), intuiția e suficientă. Copiii care au parte constant de afecțiune acasă au mai multă încredere în ei, comunică mai bine cu părinții și au mai puține dificultăți în dezvoltare și de comportament. Afecțiunea împărtășită a părinților este asociată și cu rezultate mai bune la școală și cu mai puține riscuri de apariție a unor comportamente deviante în adolescență. Invers, copiii care nu primesc afecțiune și sprijin din partea părinților se simt singuri, înstrăinați, devin mai ostili și mai agresivi cu ceilalți, au încredere de sine mai scăzută și dezvoltă comportamente antisociale.

Mi-a plăcut să aflu rezultatele unei cercetări din SUA, unde 87% dintre mame și 73% dintre tați își țin copiii în brațe (este vorba de copii sub 13 ani) sau le arată afecțiune cel puțin o dată pe zi. Iar 85% dintre mame și 62% dintre tați le spun copiilor zilnic că îi iubesc. Datele sunt de vreo 10 ani, pentru că nu exista altele mai recente. Și vorbim despre o societate unde ”te iubesc” în familie pare ceva foarte normal, dacă ne uităm la filmele americane. Un comportament nu este însă atât de frecvent în aceste familii: puțini părinți (55% mame și 37% bărbați) le spun copiilor, în cursul unei zile, că apreciază când aceștia fac ceva bun.

Datele astea mă lasă cu două întrebări: 1. Care ar fi procentele din România? Poate că mai mici. Dar cu siguranță în creștere față de timpul în care am fost noi copii. 2. Câți părinți din România le spun copiilor, în cursul unei zile, că au apreciat că au făcut ceva bun și câți le spun copiilor că și-au exprimat deazcordul când aceștia nu au făcut ceva bun.