Am constatat, în câteva ocazii, că atunci când sunt cu fata mea în prezența altor persoane, am tendința să mă port diferit cu ea. Să fiu mai rece și mai exigentă, mai puțin îngăduitoare. Văd mulți părinți care sunt la fel ca mine.

Momentele în care suntem în compania altor persoane, poate multe dintre ele necunoscute, poate în număr mare, poate într-un context total nou sunt mai stresante pentru copil. Toata lumea trage de el, vino să te pup, spune-mi ceva, ia să văd ce faci, cum faci. Copilul este stresat, vizibil sau nu. Poate să țină toată tensiunea în el, urmând să o elibereze ulterior, în mediul și în compania persoanelor cu care se simte confortabil, dar, la fel de bine, își manifestă stresul pe loc, devenind mai agresiv, mai rebel. Depinde de la copil la copil, de la situație la situație. Dacă mai trebuie să și stea ”cuminte” – fiind la restaurant, într-o vizită prea formală etc, este deja prea mult pentru el.

Ce facem noi? Ne crispăm. Punem și mai multă presiune pe copil: nu pune mâna, stai cuminte, vino la mine, hai, nu vrei să vorbești ceva cu X?, lasă aia, vino să faci asta. Copilul ne simte că suntem arici. Nici noi nu ne simțim confortabil. Iar el își dă seama. Însă tare i-ar prinde bine să primească alte semnale de la noi: să știe că suntem acolo, echilibrul lui, zona lui de siguranță, locul unde se poate retrage dacă se simte nesigur, timid, ignorat, agitat, într-un mediu pe care nu îl poate controla.

Revenind la mine, știu cumva de ce resimt tensiunea asta:

Vine din reținerea de a nu arăta că sunt excesiv de blândă și bună – pentru că aș putea fi considerată slabă și prea la dispoziția copilului meu. Dar eu așa sunt, blândă și bună cu ea. Culmea e că tocmai atunci când copilul meu, scos din confortul mediului său, are mai multă nevoie de mine, eu devin mai rigidă. Sunt sigură că nu mă recunoaște și, derutat, se întreabă: unde e mama mea, pe care o știu? În ultima vreme, știind că nu procedez corect, lucrez la remedii.

Vine din teama de a nu deranja – mama m-a învățat să fiu cu bun simț, să am grijă cum mă port în compania celorlalți, să stau la locul meu când mergem în vizită. Eu am fost un copil ascultător, în cea mai mare parte a timpului. Ca urmare, nu am avut niciodată lejeritatea de a fi eu în prezența altor persoane. Este un tipar comportamental pe care îl transmit copilului meu, dar, nu-i așa, conștientizarea este primul pas spre schimbare. Nu spun că trebuie să ne lăsăm copiii să scrie pe pereții caselor pe care le vizităm, să se cațere pe bibiliotecă sau mai știu eu ce, lucruri pe care acasă le mai îngăduim. Dar trebuie să ne gândim mai la rece dacă fac cu adevărat ceva ieșit din comun, care ar putea deranja. Dacă nu îi presăm să facă ceva excesiv, împotriva voinței lor (hai, vino să vorbești cu X). Dacă nu îi îngrădim inutil.

Nu trebuie să fim părinți pentru a demonstra celorlalți ceva. Nu trebuie să ne justificăm nimănui. Nu avem de ce să fim alți părinți în contexte diferite. Iar copilul nostru este tot el, oriunde am fi. Depinde de noi să vedem ce ne face să fluctuăm, să ne crispăm, să fim exagerați și să ne găsim contraargumentele. Principalul contraragument este că cel mai mult și mai mult copiii au nevoie să fim CU ei, mai ales când nu se simt confortabil.