Iris are o pungă în care adunăm surprize de la ouăle Kinder. Sunt deja multe, pentru că, așa cum am ajuns la concluzia cu soțul meu, le luăm și pentru noi, poate în mai mare măsură decât pentru ea. Au trecut deja câteva luni bune de când colecționăm, toți trei.

Într-o seară, îl văd pe soțul meu că pune câteva dintre ele deoparte. Erau două mașinuțe și două mici motociclete. Îmi spune că i-ar părea rau de ele, să se strice sau să se piardă. Hmmm… parcă mi-aș proteja și eu dinozaurii… dinozaurii cu inele, pentru care sufăr la fiecare căzătură, când îi văd cum se fac bucăți sub masă. Din fericire, la ultima strigare am reușit să adun toate piesele și să îi pun cap la cap. Și Iris, dacă s-ar dedubla, probabil și-ar proteja cățeii și excavatorul. Nu știu cât vor mai rezista surprizele astea de la Kinder, pe cât de mici, pe atât de greu încercate.

Simt un vulcan interior când Iris ia punga cu surprize și o întoarce cu gura în jos, scuturând-o frenetic, iar cățeii, sirenele, ursuleții, iepurașii, titirezii și șoriceii sar care încotro. Sau când ia albumul de la Mega Image cu Super Flizz și piesele rotunde cad de unde le-am aranjat, cu satisfacție, cu o seară înainte. Sau când dispare, prin vreun colț, câte una dintre cele 4 mingi săltărețe, colorate. Chiar așa, pe unde o fi, totuși, mingea galbenă?! Și ce neliniște mă cuprinde când, brusc, realizez că a disparut din peisaj o jucărie simpatică… (ce fericită am fost când am regăsit tigrișorul, după vreo două luni!).

Da, nu e greu de dedus: și eu, și soțul meu am adunat, în copilărie, timbre în clasoare, surprize de la guma Turbo și ne-am entuziasmat admirând ambalajele de la ciocolata din străinătate. Undeva, acolo, am rămas cu sufletul avid după jucării și colecții. Așa se explică de ce am vreo patru pahare cu pixuri și o cutie mare cu agende și caiete neîncepute. Prea frumoase să fie folosite. OK, și o pungă întreagă cu creioane.

Pentru Iris, la un an jumătate, toate astea nu contează. Cu cât colecția e mai mare, ea e mai fericită, că poate împrăștia lucrurile în zeci de direcții.

De cele mai multe ori trec elegant peste situații, încercând să nu îi transmit ei disconfortul meu. Caut o abordare echilibrată, între “nu i-aș zice nimic” și gândul că am datoria de a o învăța să prețuiască lucrurile. Pe de altă parte, când va fi să își piardă un cercel sau un inel, nu vreau să aibă insomnii cu lacrimi de crocodil. Cred că am sa las filosofia prețuirii lucrurilor pentru momentele cu adevărat importante.

Ma gândesc acum că eu nu am, cu adevărat, mai mult de două lucruri materiale pe care aș dori să nu le pierd niciodată. Doar ca eu nu sunt așa, ma leg sufletește și de o pereche de blugi. Îmi aduc aminte că s-a întâmplat, în urmă cu ceva ani, să nu îmi vină bagajul pe linie, când ne-am întors cu avionul de la Paris. Am simțit un imens gol și am trecut rapid în revistă toate lucrurile pe care le aveam acolo. Mare lucru nu era, dar totuși… cizmele mele tip biker, rochița….

Sunt multe lecții pe care le înveti ca părinte. Una dintre lecțiile grele, cel puțin pentru mine, este să învăț să mă rup de lucruri.

În contextul ăsta am realizat:

• Jucăriile copilului nu sunt ale tale
• Lucrurile dispar și apar miraculos, dar câteodata nu mai apar
• Nu exista ordine, ci doar dezordine discontinuă