Nu am memoria zilelor de naștere. Știu oameni care sunt făcuți pentru asta – țin minte zile de naștere ale prietenilor din copilărie, nu m-aș mira să le mai știe și pe ale colegilor din grădiniță (nu văd nimic rău în asta, mi-ar plăcea să pot și eu). Desigur, îmi amintesc fără probleme când e ziua soțului, a fetei, chiar și a mea. Știu când ne-am cunoscut și când ne-am căsătorit – e drept, nu aș putea menționa anul cu exactitate decât după o perioadă îndelungată de gândire și de calcule. Săptămâna trecută am făcut, cred, 15 ani de căsnicie. Așa am calculat și așa estimează și soțul meu – la fel de interesat ca mine să țină calendarul familiei.

M-am gândit la cei 15 ani, în ultima perioadă, pe fugă, dar intens. În general, nu mă mai gândesc atât de mult la cum suntem noi doi, pentru că sunt ocupată cu joaca și alte activități preșcolare. Dar când îmi vine în minte relația noastră, chiar și fugitiv, nu e ușor. Mi-e dor de noi, nu mai suntem noi, cei care am fost timp de 12 ani, până a apărut fata. Nu spun că acum nu ne e bine, e minunat în 3, dar trăim altceva. Altceva.

Mă gândesc la noi cel mai frecvent când alerg, e momentul în care mintea zboară liberă. Ascult P!nk și ea cântă despre greul în relații, despre cum să reclădești. Inevitabil mă uit în sufletul meu.

Cum alergam într-o seară, pe bandă, vine un gând. Ce zi e azi? Oau, e ziua noastră, cei 15 ani de căsnicie. Atât m-am gândit să țin minte că, până la urmă, fix când trebuia am uitat. Soțul meu era în cameră, cu fata, jucau un board game (adică un joc clasic) pentru copii de 3 ani – mai degrabă amuzant decât greu. Ea câștiga, râdeau, făceau cumpărături, își confruntau listele. Se simțeau bine. O seară obișnuită. Și el uitase. Și anul trecut am uitat, amândoi. Și probabil și în anii următori cel mai mult nu ne vom aduce aminte, pentru că e mult despre noi 3 și mai puțin despre noi 2.

Ne e bine acum, la 15 ani. Ne iubim, suntem împreună; e greu, dar ne luptăm să fie mai ușor și să ne reechilibrăm (da, uneori nu ajung 3 ani pentru asta). Eu în sfârșit sunt gata să fac ceva mai mult pentru mine și simt că pot să mă concentrez asupra mea fără remușcări (asta e o mare problemă la mine). Fac sport seara, iar soțul meu, în timpul ăsta, e cu fetița. Aud râsul ei fericit. Sunt super amuzanți împreună.

Nu contează că am uitat de aniversarea noastră, contează toate celelalte. Contează unde suntem pe drumul nostru. Ce facem să fie mai bine, mai frumos.

Nu voiam cadou sau flori. Nu voiam nimic special. Până la urmă, cei 15 ani sunt făcuți din gesturi mici, din atingeri electrizante – avem o chimie extraordinară chiar și după atâta timp, din discuțiile noastre nesfârșite de seară, din bucuria de a ne regăsi mereu, din complicitatea care încă ne leagă în momentele mici și mari. Ziua aniversară e importantă doar în măsura în care e în cadență, natural, cu celelalte zile ale relației noastre. M-am bucurat că noastră a fost chiar așa.