De-a lungul timpului am primit cot în ochi, picior în gură, jucării în cap, tras de păr. Din greșeală, desigur. Prima reacție e de durere, apoi parcă simți o izbucnire nervoasă, ca un vulcan. Copilul e mic, nu are nicio tresărire, pentru că nu simte nevoia să își ceară scuze. Nu vine să te țină în brațe, nu arată niciun fel de empatie față de suferința ta. Nici nu înțelege că e chiar puternic pentru vârsta lui și tocmai i-a servit mamei o lovitură aprigă. Și când îl vezi nepăsător, devii vulcan în erupție și începi explicațiile: să fie mai atent data viitoare, pentru că mai ai nevoie de ochi, nas sau gură. O mică predică, pe care, în final, nici nu știi prea bine dacă a înțeles-o.

Cam așa am fost eu la primele lovituri serioase încasate. Acum sunt zen. Ultima dată – acum vreo două zile – mi-am luat un capac de cutie în cap, în timp ce o învățam tehnica de aruncare a unui disc frisbee. O chestie tare, norocul meu că era rotundă, aruncată cu putere, de la distanță mică. Reacția mea: am trecut instant peste durerea serioasă și am râs. Chiar și acum, când stau să mă gândesc mi se pare amuzant cum a aplicat perfect tehnica aruncând fix în fața mea 🙂

Am depășit starea de iritare când mi-o încasez când am conștientizat că am cam atacat-o și eu, involuntar, de-a lungul celor 3 ani și jumătate. Am dat-o cu capul de marginea de la pat când era mică-mică și abia își ținea capul, am lovit-o la picioare când am trecut cu ea în brațe pe lângă ușă, de multe ori chiar când o consolam că se lovise căzând. Am călcat-o pe picior. Am lovit-o cu cotul. Am tras-o de păr de fiecare dată când am pieptănat-o. Invariabil, involuntar. Mi-am cerut scuze, mi-a părut rău. S-a supărat pe mine? Absolut niciodată. A plâns de durere, dacă era cazul, mi-a atras atenția (m-ai călcat pe păr! e vorba ei) și ne-am văzut de joacă. Cum ar fi ca la fiecare lovitură de-asta să îmi țină o morală serioasă despre cum ar trebui să fiu mai atentă?

Este atât de bună, de înțelegătoare cu greșelile mele… Mă simt aiurea să o tratez altfel. Ar fi nedrept.