2 luni au mai rămas până la 4 ani. Am citit atât despre cum se schimbă copilul la 1 an, la 2, dar prea puțin se vorbește despre transformarea majoră prin care trece copilul la 4 ani.

Am văzut multe mame care se plâng de crizele de nervi ale copiilor, care au revenit șocant după o perioadă calmă și serenă, ce venea să închidă perioada tantrumurilor. Sunt total de acord, nervii revin în forță și cu ce forță! Parcă și uitasem cum e să auzi ”lasă-mă!”. Dar înainte de a ne plânge de copii și de milă, să ne uităm la ce perioadă revoluționară este trecerea spre 4 ani.

Mă uit la fetița noastră, cu nervi și izbucniri frecvente. Și, pe de altă parte, simt că e perioada în care se desprinde de noi cu mândrie. Își dorește să se simtă utilă, mă ajută la diverse lucruri (mărunte) prin casă, fără să îi cer specific. Face lucruri pe care le-a învățat singură – se îmbracă mult mai bine, se încalță și se descalță fără probleme de orice fel de încălțăminte (fără șiret), își împăturește hainele. Învață foarte mult uitându-se în jurul ei și furând. Prin parc se dă în leagăn în picioare, se cațără peste tot și vrea să facă ce vede la fetițele mai mari, a început să se prindă cum e cu regulile jocurilor, interacțiunea cu copiii e la alt nivel. Uneori e empatică, când are chef e generoasă, dar o face cu intenție, cu scop. Știe multe expresii, vrea să afle despre multe lucruri, pune întrebări. Povestește cursiv. Imită mult, foarte mult. Are frici. Are păreri puternice. Încearcă mult, îi ies multe.

Ei devin alții, iar noi rămânem ancorați în universul celor 3 ani, în care încă mai sărim să îi ajutăm văzând pericole, încă îi mai îndrumăm, încă ne mai e teamă. Copilul de 4 ani nu vrea să simtă teama părintelui, vrea să fie lăsat singur, să facă, să vadă, să încerce fără niciun ajutor, cu părintele la distanță considerabilă, într-un mod diferit de cum o arăta la 2 ani. Acum se simte mare, are încredere în el și vrea să fie pe cont propriu, ca un adolescent care abia așteaptă să plece de acasă. Părintele rămâne agățat inerțial de copil, determinând furii.

Trebuie să creștem și noi în același ritm cu copiii noștri. Să îi urmărim, să ne adaptăm. E ca un dans și e important să fim atenți să nu ne călcăm partenerul nostru cel mic pe picior. Din păcate, uneori o cam facem des și apoi ne întrebăm de ce plânge sau e furios. Cred că nu i-am zis fetei atâția scuză-mă, ca în perioada asta. Văd că greșesc. Uit că poate, că vrea, că nu mai trebuie, că nu mai e nevoie. Nu realizez ce mare este. O văd cum se enerează. O înțeleg perfect. Și eu aș fi la fel dacă aș trece prin așa o schimbare și mama mea m-ar călca pe bătături, subminându-mi independența și cuceririle de copil din ce în ce mai mare chiar și cu o simplă vorbă: ”vrei să te ajut?” sau ”ai grijă”. Încerc să mă pliez pe cum e ea acum și să fac acordul fin cât mai repede. Să îmi educ încrederea și să îi transmit că am încredere.

Nu aș defini 4 ani prin crizele copilului. Ci prin transformarea uimitoare prin care trece în drumul său de desprindere de părinți, de câștigare a unui rol în familie, de experimentare a dinamicii relațiilor. Sunt niște pași uriași. Furiile de la 4 ani sunt generate în mare parte de lipsa de adaptabilitate rapidă a părintelui care trebuie să se reseteze acum, nemaiavând un copil mic, ci unul mare.