Să spunem că ne pregătim de o plecare de acasă, soțul așteptându-ne, pregătit să iasă pe ușă. Mai avem una – alta de făcut, ceva super important, vital chiar. Ne dăm seama că el nu înțelege deloc de ce e așa o chestie importantă și, cu siguranță, ne enervează. Ne simțim neînțelese. Presate fiind de starea lui de iritare, îl auzim spunând: ”Dacă nu vii acum, plec. Mă rog de tine de 10 minute.” Se îndreaptă spre ușă și chiar iese. Păi nu ne-ar scoate din minți? Cine are chef de alergat după el? “Pe bune, pleacă? Sau se face? Nu vede că tocmai termin ceva?!” Chiar pare să plece, la modul serios.

Poate fi o scenă reală, între doi adulți. Ni se întâmplă des să nu ne sincronizăm timpul, dorințele. Suntem doi adulți, din fericire, cu sisteme de autoapărare rodate. Acum reluați scena și puneți-vă voi, mame, în locul soțului și pe copil în locul vostru. Cine are dreptate? Cel care pleacă, nu?

Aș vrea să nu mai scriu nimic, în speranța că nu mai e nimic de demonstrat. Dar mai merită punctat:

– un copil e vulnerabil, mai ales când se simte neînțeles și, să spunem drept, atacat chiar de părinți, exact de unde se așteaptă mai puțin

– un copil se simte abandonat și în pericol când părinții îl lasă într-un loc necunoscut, chiar pentru câteva secunde. Face parte din instinctul lui de apărare. Laura Markham spunea că și atunci când vorbim la telefon și copilul realizează că nu îi acordăm atenție se simte în pericol, un instinct care vine din vremuri îndepărate, când copiii cădeau ușor victime animalelor sălbatice. De aici, nevoia de a fi cu mama, protejat de mama, având atenția mamei 100%.

– un copil trage cu greu linie între adevăr și glumă, între real și imaginar. “Plec și te las aici” înseamnă fix “plec și te las aici”.

– un copil își construiește încrederea în părinți din modul în care e tratat, din reacții mici și mari. Păcălelile, impunerea cu forța, desconsiderarea dorințelor lui, lipsa de empatie erodează.

– timpul și spațiul au alte dimensiuni pentru un copil. Cele 2 secunde în care îi întoarcem spatele și mimăm nepăsarea sunt un timp imens. Cei 10 pași pe care îi facem când ne depărtăm reprezintă o distanță enormă pentru o mogâldeață de 90 de centimetri sub amenințare.

“Pa, pa! Eu am plecat!”. Plecăm pentru că refuzăm să căutăm și să punem în practică o soluție care solicită mai multe resurse din partea noastră. Plecăm pentru că nu avem răbdare să gestionăm unul dintre cele mai dificile momente pentru un copil: un moment de tranziție. Plecăm pentru că nici nu ne punem problema că am putea proceda altfel. Plecăm pentru că așa au făcut și părinții noștri, părinții prietenilor noștri și majoritatea părinților pe care îi vedem în parcuri, pe stradă. Hai să nu mai plecăm.

Next chapter: “sunt supărată pe tine”.