Când proprietarul apartamentului în care stăm ne-a anunțat că trebuie să ne mutăm mă așteptam cumva, după mina lungă pe care o avea. Fetița noastră era în cameră, se juca. Nu știu dacă a auzit ceva sau nu, dar cum am închis ușa după proprietar i-am zis că va trebui să ne mutăm în altă casă.

Ar fi urmat numeroase discuții și îndelungi demersuri legate de găsirea unui nou apartament, astel că mi s-a părut normal să afle din prima despre ce este vorba. Aproape că a început să plângă și prima întrebare a fost dacă își va putea lua jucăriile cu ea în noua casă.
Am vorbit mult în următoarele zile și i-am răspuns la toate temerile. În mare parte era foarte interesată de ce o să își poată lua cu ea sau nu.

Apoi am început să căutăm, să vizionăm. Am decis să mergem toți 3 să vedem apartamentele și să nu închiriem ceva ce nu i-ar plăcea unuia dintre noi. Am considerat că părerea ei e la fel de importantă ca părerea mea sau a soțului. Astfel că s-a întâmplat să refuzăm apartamente pentru că nu ne-am pus toți 3 de acord. Cu ea a fost cel mai simplu, mereu găsea părțile bune și s-ar fi mutat imediat acolo.

În final, am găsit apartamentul la care am zis toți “ăsta este” și am început pregătirile de mutat mobila și lucrurile, cu toată nebunia de rigoare.

M-am mutat de multe ori cu casa – de 12 ori, mai exact, de când am ajuns în București, acum mulți-foarte mulți ani. De la două sacoșe am ajuns la un camion jumătate. De fiecare dată am adunat lucrurile destul de “pe îndelete”. Mutatul cu copil e în alt ritm. Ne-a luat cu totul nici măcar două zile să strângem absolut tot din casă și să ne punem pe poziții în noul apartament. Am adunat cu viteză maximă tot, pentru că răbdarea copilului este direct proporțională cu timpul pe care îl petreci cu nasul în dulap și cutii. La început pare distractiv și antrenant pentru toată lumea, dar în câteva ore am devenit sătui de tot, obosiți și iritați.

Am crezut că ne va fi greu să ne obișnuim cu energia din noua casă. Dar oboseala ne-a răpus și n-am mai avut dispoziția să ne plângem că nu ne găsim locul. Iar când ai copil, e mai ușor decât pare, mai ușor chiar decât e pentru adulți. Eu am suferit după parc (deși avem și aici unul drăguț), după terasă (deși stăteam pe terasă maxim o lună de zile puse cap la cap , în rest mai mult mă stresam că trebuie să o spăl), după zonă (deși e atât de liniștit și aici). Ea a luat totul mai ușor și a văzut părțile bune. Nici măcar faptul că ne-am mutat la 5, în loc de 1, iar ei nu îi place cu liftul, nu a demoralizat-o. Urcatul pe scări e ca o poveste – analizează florile de pe scară, ușile vecinilor, cerul care se vede prin geamurile de pe casa scării, urcă în nu știu câte moduri, facem concurs, aleargă de la etajul 4, când simte că e obosită și nu mai poate, doar ca să fie cu un pas înaintea mea.

Ne e dor câteodată de apartamentul de dinainte. Mă întristez când realizez că încet-încet îl va uita – am trăit acolo intens primii ei 3 ani. Dar când văd cât de ușor îi este ei îmi dau seama cât de inutil ne încărcăm noi, adulții.

A avut și ea momentele ei de stres. Până la urmă niciunui copil nu îi place să îl scoți din rutină. Iar mutarea din casă e o enigmă pentru un copil, nu înțelege exact ce presupune. Toate astea s-au tradus în iritabilitate și crize de nervi mai dese. Mai ales că la câteva zile de la mutare eu a trebuit să plec 5 zile de acasă, o interminabilă delegație, în fapt o experiență dureroasă, în care nu și-a permis nicio lacrimă și nicio eliberare nervoasă, cu stoicism.

Am învățat așa:

• Pot fi mai multe fațete ale aceleiași realități, pozitive deopotrivă. Ce e diferit poate fi în aceeași măsură bun.
• Să nu ne facem mai multe griji pentru copiii noștri decât își fac ei griji
• Copiii sunt mult mai puternici decât ne închipuim, au o tendință naturală spre a găsi ceva bun și de joacă în orice
• Copiii sunt chiar mai puternici decât noi

Mi s-a confirmat ceea ce i-am zis și fetei când a aflat că ne mutăm: acasă este unde suntem noi trei și ne simțim bine unii cu alții.