Am urmărit povestea Serenei Williams, în ultima perioadă, mai mult din interes jurnalistic, fiind prezentată în niște feature-uri (Vogue și Time) cu scriitură frumoasă, care au surprins (în urma unui efort de PR sau nu) mai mult omul.

Poate mi-au atras atenția pentru că sunt dintr-o perioadă care mă interesează cu precădere – cum devii mamă, cum ești ca mamă. Au mai fost câteva mesaje pe twitter care au lăsat să se vadă că frământările ei din perioada asta sunt cele obișnuite, iar mamele au fost lângă ea, să o susțină.

Kids humble us. The other day on a flight home Olympia insisted on running up and down the aisle and when I finally got her to sit still, she threw up all over me. #ThisMama would love to hear your stories of motherhood.. even ones like this! Share and tag them with #ThisMama. pic.twitter.com/9N5duB2M3t

— Serena Williams (@serenawilliams) August 26, 2018

Serena Williams nu se poate rupe de acasă, de fetița ei. Stă pe ceas jumătate de oră la sală pentru a se întoarce repede la ea. A revenit pe teren, iar dimineața, înainte de meci, s-a trezit devreme să alăpteze. Fetița a devenit cert prioritatea ei, în condițiile în care înainte nu exista nimic în afară de tenis. A avut niște primi luni de maternitate cu frământări, frumoase și grele, așa cum li se întâmplă multor mame.

M-a uns la inimă să văd că busola ei internă s-a schimbat și că nu simte nevoia să demonstreze cât de grozav a reușit ea să revină la carieră imediat ce a ieșit pe ușa spitalului. Nu zic, pentru unele mame poate fi așa, dar altele chiar nu își pot da reset. Și asta nu înseamnă că au o problemă. Mă bucur că Serena a ales să spună povestea asta și că a pornit o mișcare de susținere a mamelor care sunt puternic ancorate în misiunea lor.

Se poate întâmpla să te simți absorbită, copleșită, invadată de rolul de mamă. Să îți dorești să fii cu copilul tău mai mult decât orice altceva. Să dai cancel la multe alte activități doar pentru a fi mamă. Să simți că nimic nu e mai prețios decât să fii acolo, lângă copilul tău mic, pentru că ai nevoie de timp fizic petrecut împreună, pentru a domoli iluzoriu agitația din suflet care izbucnește când devii mamă și care nu se va opri niciodată.

Am fost și eu așa, abia după trei ani m-am mai temperat. Am știut toate îndemnurile – cât de necesar este să ai timp pentru tine, cum ar fi bine să ieși din vortexul parentingului din când în când, că o pauză prinde bine, cum ar trebui să mai adaptezi și copilul la programul tău, nu să te pliezi doar tu pe programul lui, cum ar fi bine să te mai relaxezi din încrâncenarea de a ști în fiecare secundă ce face copilul tău. Am știut, dar nu am putut. Pentru că orice gând al meu a fost mereu înspre fetița mea. Nu am putut să fac nimic altceva constructiv legat de mine în primii trei ani în afară de a fi mamă. Nu am avut disponibilitatea sufletească. Nu înseamnă că m-am plafonat – am învățat, la propriu, extrem de mult despre dezvoltarea emoțională a copilului mic și m-am schimbat fundamental în modul în care mă înțeleg și mă accept și, ca urmare, cum mă raportez la ceilalți. Au fost cei mai intenși ani, la nivel emoțional.

Există un magnetism puternic între mamă și copil și uneori nu ai cum să rupi atracția asta. Rațional știi că se poate. Alții o fac. Alții pun presiune pe tine să o faci. Dar până nu simți cum copilul tău se desprinde nu te poți rupe. Așa mi s-a întîmplat. Nu am putut să gătesc nimic aproape 4 ani (noroc cu soțul meu). Să spăl o chiuvetă plină de vase dintr-un foc vreo 2-3 ani. Să fac un duș altfel decât pe repede înainte cam 3 ani. Să încep să fac sport consecvent vreo 3 ani jumătate. Să mă gândesc că aș vrea să mă reîntorc la interesele mele de dinainte de a fi mamă vreo 4 ani. Să nu alerg, la propriu, în drumul spre casă, vreo 2 ani.

Nu sunt complet vindecată.

Mi se rupe inima seara când aud: ”mâine când mă trezesc o să fii acasă?” și știu că trebuie să răspund ”nu” și aș vrea să nu trebuiască să mă dezlipesc vreodată de ea. Încă nu pot să îmi pun vreo întâlnire sau să particip la vreun eveniment departe de casă seara sau în weekend, privând-o de timpul nostru împreună, după care tânjim amândouă. Nu aș putea să o las o noapte departe de mine dacă nu e strict necesar (s-a întâmplat doar când am fost în câteva deplasări mai lungi de serviciu). Nu aș ieși nicio seară cu soțul meu ca să petrecem o seară în doi (din fericire, gândim la fel). Nu concep(em) o vacanță fără ea.

Emoțional sunt încă extrem de sensibilă. Nu am dispoziția să văd un film cu substanță deși mă așteaptă o listă lungă de filme independente. Nu suport să aud povești triste. Mă doare să văd un copil suferind, fie că e bolnav sau îl tratează părinții nedrept. Mă topesc să văd orice bebeluș. Plâng la filmulețele emoționante cu și despre copii sau mame. Sunt încă un vulcan de emoții greu de controlat. Nu sunt complet vindecată.

Poate în jur mamele pleacă în vacanțe fără copii și sunt fericite. Poate că încă din prima zi se duc la coafor și se machiază, în timp ce o persoană de încredere are grijă de bebeluș. Poate au dispoziția să iasă cu prietenele la o cafea și le face bine. Dar să nu credem că asta e măsura succesului în atingerea echilibrului emoțional ca mamă, cum se lasă uneori impresia. Fiecare își definește succesul și echilibrul în felul său. Dacă simți că vrei să fii cu copilul tău în loc de a face altceva nu e greșit. Nu are nimeni dreptate să îi spună unei mame să simtă mai puțin față de copilul ei sau să fie mai puțin protectoare cu copilul ei. Fiecare tandem mamă – copil are propriul său tempo și propria dinamică. În plus, atașamentul față de copil, în primii ani ai copilăriei, este benefic. Strânsul în brațe, mângâiatul, timpul petrecut împreună, joaca fără limite copil – părinte, afecțiunea exprimată liber sunt de lăudat, nu de blamat. E calea spre dezvoltarea atașamentului sigur. Iar un copil crescut cu un atașament sigur se desprinde încet – încet, căutându-și independența, lăsând libertate mamei să se desprindă și ea.

Mă întreb câte voci au spus – direct sau pe la colț – despre Serena William că ar trebui să se mai detașeze de copil dacă vrea să revină la performanță. Cu siguranță ar fi așa, una e să fii la antrenament focusat exclusiv pe ce ai de făcut, cu mintea liberă, alta e să lucrezi gândindu-te ce face copilul tău și să închei antrenamentul după 30 de minute fix, ca să fugi acasă. Dar atașamentul mamei nu încape în calcule obiective, privite de la distanță. E ceva în energia mamă – copil care nu se poate premedita. Sigur, se poate controla la rece, dacă se dorește. Poți să faci multe lucruri în viață contra voinței, la presiunea altora sau că așa trebuie sau că dă bine. Eu rămân la părerea că dacă îți asculți inima și copilul mai mult decât gura lumii, nu poate să fie decât bine.