Am avut recent o conversație cu un coleg care locuiește lângă Tirana și are o fetiță de 3 ani. Mi-a zis că nu poate să îi reziste fetei lui, știe că este idolul ei și că ar face orice pentru ea. Mi-a povestit că într-o seară, la ora 7, fetița lui era disperată să îi ia nu știu ce jucărie, pe care și-o dorea mult. S-a urcat în mașină, a condus 40 de minute până la Tirana și i-a luat jucăria.

La noi în casă, la fel. Dacă fetița noastră își dorește ceva de la Mega, soțul meu se duce, chiar dacă acum 10 minute s-a întors de la magazin. Îmi amintesc că în ajunul Crăciunului stabilisem să cumpărăm brad de la piața volantă, în weekend. Doar că în joia dinainte, tot vorbind despre brad, fata noastră și-a dat seama că nu mai are răbdare și că îl vrea mai devreme. Adică “acum”. Cine s-a dus pe înnoptate să cumpere brad? Tatăl ei, desigur. Iar mama punea globurile o oră mai târziu.

Tot înainte de Crăciun am avut eveniment cu copiii la serviciu. Gălăgie, nebunie, ca de fiecare dată când sunt mulți copii laolată. Mamele intră ca într-un fel de transă, le recunoști după privirea excesiv de preocupată. Tații de fete? Sunt relaxați, calmi, afectuoși. Mă uitam cu oarecare invidie la ei cât de deconectați erau de la ce se întâmpla în jurul lor și cât de răbdător vorbeau cu fetițele lor. În prezența altor persoane, cu atât mai mult mame, orice mamă se activează: își întinde toate antenele, devine atentă la ea, la copil, scrutând, în același timp, exigent, toată populația din jur. Ce poartă altă mamă? Cum arată după naștere? A avut timp să se dichisească? Cum e copilul ei? Cum se poartă? Vorbește frumos, citește, scrie, socotește, știe 10 limbi străine și are maniere? În timpul ăsta, tații – care, ca orice bărbat, nu văd nimic în jur (în afară de femeile interesante) – sunt de un calm excesiv și sunt ultra răbdători și drăguți. Un coleg de-al meu era cu fetița de vreo 5-6 ani pe care o ducea în brațe și mi s-a părut atât de natural gestul lui încât m-am simțit eu aiurea pentru momentele în care o mai iau pe fata mea în brațe și, deși nu îmi pasă că oamenii mă comentează, tot mă gândesc că mă comentează. Tații nu au nicio problemă. Sunt liniștiți cu ce fac și nu dau socoteală nimănui (nici măcar mamelor).

Unele voci ar putea spune că tații prea își protejează fetele și că ar trebui să fie mai stricți. Că și din refuzuri se învață. Dar de-asta sunt mamele, nu? 🙂 La noi în casă, eu fac regulile și încerc să le respectăm, fetița și soțul meu le ignoră adesea. Îmi amintesc, la fel, cum eu și sora mea ne aliam cu tata când mama devenea prea strictă. Acum sunt eu de partea cealaltă, doar că încerc să învăț de la ei, să privesc obiectiv și să mă mai relaxez.

Dacă soțul meu nu ar fi un tată care să cedeze la toate ideile fetei noastre, nu am auzi atâtea râsete în casă (mai ales seara, când e ora de culcare, desigur). Pe el îl călărește, pe el îl bate cu pernele, cu el se luptă cu pumnii, cu picioarele, cu el scoate toate hainele din dulap și toate cărțile din bibliotecă, cu el întoarce casa cu susul în jos, pe el îl pune să stea într-un picior, să fie câine, cal, maimuță, broască, orice, pe el îl cheamă când nu vrea să doarmă, știind că va găsi înțelegere, după el plânge de dor când nu e lângă ea.

Așa sunt tații, niște eroi cărora nu le e teamă să se prostească, care s-ar duce până la capătul lumii să aducă un lucru insignifiant și mult dorit de copilul lor, fără să comenteze că e târziu, că ar putea să mai aștepte. Tații construiesc unele dintre cele mai frumoase amintiri cu copilul lor, pentru că știu să ofere timp de calitate.

Am zeci de amintiri cu tata, cum îl adoram în copilărie, cum îi căutam prezența, cum ne alinta, cum ne încuraja, dându-ne încredere. Uneori mă gândesc că fetițele nu au nevoie de filme cu prințese să fie curajoase, de predici sau lecții. Dacă tatăl este prezent în viața lor, cu relaxare și încredere, le poate da toată energia și determinarea de care au nevoie pentru a trece peste orice. Mamele sunt ezitante, speriate, îngrijorate, legătura aia invizibila și invincibilă pe care o au cu copilul nu le lasă să dea totul. Sunt stresate, preocupate și nu lasă garda jos niciodată. Tații sunt un spirit liber

Noi, mamele, avem de învățat două lecții:

• a relaxării – uneori ar fi util să ne amintim să ne prostim ca niște copii (sau ca niște bărbați), sau măcar să îi lăsăm pe ei să o facă fără restricții

și

• a aprecierii: tații care sunt așa sunt o binecuvântare în viața copiilor, oricât de mult ni se pare că întrec limita (și chiar o întrec mult câteodată, desigur, cu nepăsarea caracteristică).

E o altă discuție de ce se întâmplă asta – tații stau mai puțin cu copiii și vin cu energie proaspătă, fiind bărbați, acționează mai liber, pentru că au mai multă încredere în ei, își permit să facă toate nebuniile pentru că mamele sunt cele care pun apoi lucrurile în ordine – ele pun jucăriile la loc , ele adorm un copil super agitat etc.
În schimb, mamele au mereu teama de a nu li se întâmpla ceva copilului, ca un drob de sare care nu va dispărea niciodată și gândesc prea mult prin prisma consecințelor. Dar asta e o altă poveste, lungă.

Am mai scris despre tați, în general, dspre cât de jucăuși sunt ei, și cred că încă nu am scris suficient despre rolul benefic pe care îl au în relația cu copilul.