E greu să faci sport când ești mamă de copil mic. Din afară, privind la conturile de social media și la blogurile mamelor super active, pare așa de simplu… Parca doar pentru tine pare greu. Te întrebi: cum reușesc, cum au timp de copii și de ele? Cum de mai au energie? Social media este o poveste pe jumătate spusă.

Povestea mea frumoasă:

Fac sport din ce în ce mai consecvent. Am o gamă largă de activități și încerc să mă organizez cât mai bine, să echilibrez alergat, cățărat, greutăți, eliptică și parcă ar merge niște exerciții de mobilitate pentru cățărat. Aș putea să pun frecvent poze și filmulețe cu mine alergând cu căștile în urechi, cu mine ridicând o ganteră, cu mine făcând flotări, cu mine pe panoul de cățărat. Aș fi de invidiat, pun pariu, mai ales dacă aș găsi unghiul perfect să nu se vadă un kilogram (cu aproximație 😉 ) în plus. Apoi mi-aș face o serie de poze cu abdomenul cât mai tras – de parcă cei care știu nu ar ști (se vede când conturul e pe bune și când nu) – și aș fi relaxată și minunată.

Întodeauna există și o altă parte a adevărului:

Orice sesiune de mișcare vine la pachet cu concesii. Nu e totul roz ca în pozele de instagram.

Am un copil super demanding – ca orice copil -, care își dorește să se joace non stop cu mine și cu soțul. Fiecare jumătate de oră petrecută în solitudine, pentru că trebuie, și nu pentru că vrea ea, înseamnă nervi și agitație în următoarele ore.
Nu ne avem decât pe noi doi să fim cu ea, la final de zi, după 6, când pleacă bona, și în weekenduri. Nu bunici, nu prieteni apropiați cu copii, să o lăsăm vreo câteva ore (nici nu ar sta deocamdată), no village to raise a child. Dacă unul vrea să facă ceva, celălalt intră la schimb, la joacă.

Ca urmare, anunț din timp, și copilul, și soțul: Mâine dimineață ies la alergat. În seara asta fac sport! Când te duci la Mega, că am și eu în plan să fac la bicicletă?

Norocul meu – pe care și-l face omul cu mâna lui – este că avem echipament sportiv acasă și nu trebuie să pierd două ore cu drumul la/ de la sală și acasă.

Reversul? Când sunt mai prinsă în exerciții se ivește pe ușă o fetiță irezistibilă care are să îmi spună ceva. Scot căștile din urechi. Tot vibe-ul se duce în jos. Rezolvăm problema. O iau de la capăt. Nici nu reintru bine în ritm, hop, reapare. Se bagă în aparatele mele, îi spun că se poate lovi, se supără și pleacă. Tatăl se duce să o împace și e țâfnoasă. Nu rezist imboldului de a mă duce până la ea. Asta o enervează și mai tare.
OK, nu e întotdeauna așa. Se întâmplă și să o anunț că fac mișcare, ea să spună un “bine” indiferent și să își vadă de treaba ei.

Reversul 2? Fata noastră își dorește cu disperare canapea. Pentru că atunci când pui echipament sportiv în casă, nu renunți la dormitor sau la bucătărie, ci la living.

De alergat, alerg în zona în care locuim – cumva, deliberat stăm unde să îmi fie și mie ușor să ies la alergat (avantajul chiriei). La început, plecam cu inima strânsă pentru că fata mea suferea rău de dor, o dată țin minte că m-a și sunat plângând. Acum e simplu, pentru că e mai mare. Dar păstrez încă stresul curselor lungi, că lipsesc cam mult exact în zilele de weekend care sunt ale noastre , mai ales că nu prea îmi mai doresc să alerg mai puțin de 7-8 km.

La cățărat mă duc lângă serviciu, să îmi fie ușor. E aproape de metrou, ajung repede apoi acasă. Nu conduc, pentru că îmi place libertatea, și mașina mi se pare consumatoare de timp, în București, și generatoare de stres. Dar stau la sală fix o oră, deși tare mi-ar plăcea uneori să mai zăbovesc. Mă duc, mă cațăr, plec, nu pierd timpul aiurea pe acolo.

Uneori sunt îngrozitor de obosită, trebuie să îmi iau o pauză de la sport, să îi dau timp corpului să se refacă. Uneori adorm greu din cauza mâncărimii în picioare, de la oboseală – se cheamă restless leg syndrome și nu prea se știe ce e cu el. Uneori dorm prea mult, săptămâna trecută am căzut frântă când am ajuns acasă și am dormit 12 ore, așa că soțul a fost și tată, și mamă. De multe ori seara adorm înaintea fetei și mi-e ciudă, pentru că îmi plac momentele dulci pe care le avem împreună fix de dinainte de somn (nu eu și soțul, cineu și fata), când mă cheamă pe perna ei sau vine și se lipește de mine și ne privim ochi în ochi. Uneori mi se închid ochii în timp stau întinsă pe jos și mă joc cu fata mea, și e nevoie să mă strige de trei ori ca să îi dau replica în numele păpușii sau figurinei mele.

Încerc să îmi planific timpul liber cu sportul în minte. Azi mă duc la cățărat, deci mâine fac asta etc etc Iar sportul mi-l planific în funcție de ce am pentru serviciu – am întâlniri, delegații, pot să mă duc cu echipamentul după mine etc. La ultimele două plecări, am sacrificat niște haine pentru adidașii de alergat. În general, nu ies la evenimente seara și nu îmi pun întâlniri în weekend. E timpul meu și al familiei mele.

Am mai scris, ca să îi dau Cezarului ce e al Cezarului, am un soț care e cu mine, la bine și la greu, și asta e ce contează. Știu că pot să mă duc să stau 50 de minute la eliptică și, în timpul ăsta, chemarea la joacă va fi “tata!” în loc de “mama!”.

Nu e ușor, dar lucrurile sunt mai ușoare când suntem într-un mood pozitiv. Poate e doar o iluzie că am mai mult timp anul ăsta ca anul trecut, poate ține mai mult de faptul că am starea psihică să fac ceva pentru mine. Există întotdeauna something to win/ something to lose. Nu există fericire completă și nimeni nu e de invidiat. Sunt sigură că mamele sportive perfecte au demonii lor cu care se luptă, e doar posibil să nu îi expună în social media. Și nici asta nu e rău, avem nevoie de aspiraționale, așa funcționăm noi oamenii, atâta timp cât știm să ne păstrăm și o doză de realism.