Hai să ne jucăm acolo. Hai să facem asta. Mai mănâncă. Pune ceva pe tine, pentru că e frig. Ești obosit(ă), să mergem în pat. Nu ai motive să te superi. Degeaba te enervezi. Te dai prea mult în leagăn, vino și în balansoar. Ești prea mare să te mai sperii de tunete. Hai, nu doare așa de tare!

Zi de zi, mame, tați, bunici etc le spun copiilor ce să facă și ce să simtă. Distrugându-le mecanismul lor intern de reglare. Anihilându-le emoțiile, stările. Făcându-i să se raporteze la ce spun ceilalți, în loc să se întoarcă înspre ei și să înțeleagă ce simt.

Copiii știu foarte bine ce simt, doar că nu știu să pună în cuvinte. Rolul nostru este să îi ajutăm să definească ce li se întâmplă. Nu să le alterăm starea, ci îndrumându-i: ești nervos, ești supărat, ești agitat, se pare că îți era foame, te porți ca și cum ai fi obosit / arăți obosit. Putem descrie ce vedem, fără să interpretăm, să minimizăm sau să exagerăm sau să încercăm să schimbăm impresia lor despre ce simt. Tot ce li se întâmplă are un motiv, un motiv al naibii de bun, pentru ei. Nu la fel considerăm că e în cazul nostru? Știm foarte bine că suntem nervoși și de ce, când ne lovim, noi știm cât de tare ne doare, iar când suntem neliniștiți,un sfat de genul ”nu e cazul, nu ai de ce să îți faci griji” nu ne ajută deloc.

Fericirea, extazul, agitația, nervii au niște cauze – desigur, când le vedem la un copil de 3-4 ani, avem tedința să le considerăm copilărești – o scamă la șosetă, un drum prea lung, o întâlnire cu o persoană necunoscută, un vaccin. Fiecare vârstă vine cu momentele sale declanșatoare. Oricât am dori, nu stă în puterea noastră să le schimbăm sau să le anulăm. Diminuându-le importanța în fața copilului, râzând de ele, când acesta simte că sunt esențiale și incontrolabile, le facem să fie mai greu de cuprins. Putem și trebuie să facem altceva. Să acceptăm senzațiile copilului, să vorbim despre ele, să îl învățăm să facă față emoțiilor extreme. ”Ești nervos/nervoasă, hai să stăm să te liniștești un pic. Poți să numeri până la 10” sau ”Ești foarte agitat/ă, probabil din cauza drumului de mâine, putem să ne gândim ce vom face înainte de plecare și cum ne vom distra pe drum”.

Copilul are dreptul să aleagă cum se simte. La fel cum are dreptul să facă mici alegeri, legate de nevoile sale – de prea multe ori ne dăm noi cu părerea și în cazul ăsta. Să zicem mai degrabă:
Vrei să mănânci ceva?/ Nu îți este foame? Îți aduc un fruct? , în loc de Trebuie să mănânci, pentru că nu ai mâncat de dimineață și sigur ți-e foame.
Înainte de a pleca / de culcare, nu vrei să faci pipi?/, în loc de Hai să faci pipi acum.
Vrei să îți pui hanoracul? Nu îți e frig? / , în loc de E frig, pune-ți hanoracul!
Mănânci cât poți, te oprești când simți tu că burtica ta e plină, în loc de Hai, mai iei 5 guri, una pentru mama, una pentru tata etc / Dacă nu mănânci tot nu primești desert.

După ce punem întrebările astea, trebuie să ne asumăm că răspunsul ar putea fi cel care nu ne place nouă. Uneori copiii răspund ”nu” din dorința de a ni se împotrivi, dar dacă nu insistăm și nu comentăm, acceptând răspunsul așa cum e, nu după mult timp vor veni ei la noi: ”vreau să beau apă” sau ”fac pipi” etc.

Lucrul de care mă feresc cel mai tare este să văd solicitarea aprobării în ochii fetei mele, îndreptați interogativ spre mine, înainte de a face ceva banal. Vreau să învețe să decidă pentru ea, nu să se raporteze la ce cred eu despre ce vrea ea să facă. Ador când decide să se ducă la frigider să caute ceva de mâncare. Îmi place când spune că nu vrea să facă un lucru doar pentru că i-am sugerat eu (eu încă încerc să mă abțin în anumite situații). Îmi place să îi răspund: cum vrei tu, cum simți tu, cum crezi tu și apoi să văd că ia o decizie.

Aplic cât se poate de frecvent abordarea aceasta. Când mergem în parc, ea decide în ce parc, pe unde mergem, cu ce ajungem, ce face acolo. Când cumpărăm haine sau încălțăminte, ea știe ce îi place și ce nu, iar dacă vrea lucruri aurii și sclipicioase, le luăm, pentru că oricum sunt simpatice – mergem în magazine unde găsim lucruri cu bling-bling drăguțe. La masă, acasă sau în oraș, ea decide ce mănâncă și cât, e ok să nu îi placă ce și-a dorit inițial, e ok să ia doar două guri și să nu mai vrea, e ok să nu aibă poftă de nimic din ce e în frigider, până la urmă găsim noi o soluție să mănânce ceva, chiar dacă alege eternul lapte cu cacao.

Pentru a-i încuraja opiniile personale, îi răspund sincer dacă mă întreabă dacă îmi place ceva sau dacă nu vreau ceva din ce îmi dă. Și am grijă să îi spun că oamenii sunt diferiți, nu trebuie să vrem sau să ne placă tuturor aceleași lucruri. Așa învață să respecte și să accepte un punct de vedere diferit și să înțeleagă că e ok să nu fie ca alții și e ok ca alții să nu fie ca ea.

Copiii sunt ființe ca mine și ca tine, cu nevoi, cu dorințe, cu plăceri, cu sentimente. Doar că au nevoile, dorințele, plăcerile și sentimentele lor. Rolul nostru este să îi ghidăm în viață, nu să trăim în locul lor, prin ei. Pot să fie cu totul diferiți de cum am fost noi când eram copii sau de cum ne visam noi că ar putea fi copiii noștri. Trebuie să le vedem unicitatea, să îi acceptăm așa cum sunt și să îi ajutăm să se definească, fără a le dicta noi ce să facă și cum să simtă, prea des cu un ton didactic, autoritar.