Unii ar putea spune că fata noastră este prea timidă. Alții, că e prea sensibilă și prea facem cum vrea ea. Alte persoane zic că e finuță ca o prințesă. Ascult ce mi se spune direct sau indirect, încerc să preiau cu înțelegere, fără să simt vreo responsabilitate în a face ceva cu aceste păreri. Îi oferim fetei noastre, din ce în ce mai conștient, mai deliberat, mai mult, libertatea de a fi așa cum este. Este un proces lung, marcat cu precădere de imperfecțiunile mele ca părinte, de un mindset pe care l-am moștenit, transformat în obiceiuri de care mă eliberez foarte greu.

Eu am fost învățată să fiu cum se așteptau alții să fiu. Am fost mult timp a people pleaser și, mai ales, parents pleaser, incapabilă să spun “nu” fără să mă simt vinovată că îi rănesc pe cei din jur. Nimeni nu mi-a zis că e ok dacă nu mă simt în largul meu într-un context. Din contră, am avut impresia că e ceva în neregulă cu mine, că nu fac eforturi suficiente să mă adaptez. Mi s-a părut prea des că am o problemă dacă nu râd la filmele la care râde toată lumea, dacă nu reușesc să mă pliez pe un moment pe care toți din jur păreau să îl interpreteze în aceeași notă. Mi se părea că trebuie să mă modelez, pentru a fi ca toată lumea. Am fost acolo unde părinților mereu li se părea normal să fiu, m-am adaptez în ritmul în care cei din jur se așteptau să mă adaptez.

Nu știu de câte ori mi-au fost validate emoțiile așa zis negative, ca teama, dorul, frica, neliniștea. Ca urmare, mulți, mulți ani nu am știut să mă simt confortabil cu mine. Am avut mereu nevoie de cineva, ca să îmi fie ghid în reacții și să îmi valideze comportamentul. Transformarea mea în părinte a fost o revelație a modului denaturat în care m-am văzut atâția ani.

Printr-un proces dureros, am început să mă rup de obiceiurile trecutului. Astfel, mă ajustez ca părinte și îi pot da fetei mele o viață liberă, pentru a fi așa cum este ea. A contribuit foarte mult și stilul soțului meu, care este tot ce nu sunt eu, cel mai bun și mai liber spirit pe care îl știu și care mi-a dat cele mai directe și uneori chiar brutale lecții de viață pentru transformarea mea. Acum un an am avut revelația finală, când am înțeles cu adevărat ce înseamnă să te prioritizezi pe tine, să știi ce vrei, să nu îți pese de ce vor alții pentru tine, să nu mai tresari la fiecare critică sau laudă, pentru că știi cine ești și unde vrei să ajungi. Toată agitația anilor anteriori, fuga de mine însămi, obsesia de a urmări reacțiile celorlalți pentru a mă replia rapid au fost înlocuite cu liniște în suflet. Cu încrederea că este ok să fiu așa cum sunt.

Încă aduc, în stilul meu de părinte, din reminiscențele dezvoltării mele. Le conștientizez, mi le taxez și încerc să găsesc soluții pentru a le corecta. Prea mult ni s-a spus și ni se spune că trebuie să îi pregătim pe copiii noștri să se adapteze la situațiile dificile și, ca urmare, să nu le facem viața prea ușoară, ca părinți. Nu cred că părintele trebuie să genereze situații dificile pentru a-i căli pe copii, ci trebuie să le fie ghid în momentele greu de gestionat cu care se întâlnesc. Mai ales că sunt numeroase ocazii în viața lor, nu e nevoie să generăm altele: interacțiunea cu copiii agresivi, școala în sine, adulții care comentează de pe margine, fără discernământ etc. E important să le arătăm copiilor cum să rămână stabili în situații dificile, fără să fie nevoie să simuleze comportamente care nu îi caracterizează și, mai ales, să simtă că sunt ok așa. Nu e nimic în neregulă dacă nu li se potrivește o situație, un grup de prieteni, relația cu o persoană. E ok dacă nu se simt în largul lor și e au dreptul să aleagă dacă vor să fie în contextul respectiv sau nu, atâta timp cât sunt echilibrați în alegerea lor. Irosim energia noastră și a copiilor noștri când încercăm să îi adaptăm forțat la situații nepotrivite stilului lor, împotriva voinței lor. Am văzut atâția copii – inclusiv pe al meu – înghițindu-și cuvintele, reacțiile și părți din eul lor, totodată, cedând, doar pentru că așa a zis părintele. E o imagine pe care vreau să o văd din ce în ce mai rar.

”De ce plângi, hai că nu e așa grav”, ”Încearcă să faci și tu ca ceilalți”, Nimeni altcineva nu zice nimic, ție de ce nu îți convine”, ”Vezi pe cineva să facă la fel ca tine?”, ”Toată lumea face asta, numai tu nu”, ”Tuturor le place, nu înțeleg de ce ție nu îți place” – sunt invalidări ale modului de a fi și de a simți. Îl fac pe copil să creadă că ce simte și ce crede nu este ok, că este mai bine să se plieze după ce simte și ce ce cred alții. Asta aduce ezitare față de deciziile proprii, dorința de validare din partea anturajului – părinți, alți adulți sau copii, nesiguranță, anxietate, supunere excesivă sau, din contră, rebeliune și manipularea celor din jur.

Una dintre cele mai importante lecții, pe care eu am deslușit-o târziu în viață, este să fii așa cum simți să fii și să te simți ok când ești așa. Fără a demonstra nimic nimănui, fără a face pe plac cuiva, fără a te simți vinovat. Pe drumul acesta îmi doresc să merg de mână cu fata mea. Suntem încă într-o zonă de tatonare, atât pentru mine, cât și pentru ea. Eu mă simt mai nepregătită și mai în urmă decât ea, bagajul pe care îl port cu mine e încă greu, dar am încredere că ne vom găsi drumul.