Se practică mult conceptul de Yes Day, inspirat de filmul cu același nume, în care copiii au libertate deplină de a decide, iar părinții acționează întocmai. Este simpatic faptul că, după câteva încercări cu libertate neîngrădită, părinții au realizat că este totuși nevoie să traseze un cadru preliminar, cum ar fi o sumă maximă pe zi. Și mai interesant este că unii părinți nu au curaj să propună o astfel de zi copiilor, prefigurând o zi de excese, în special alimentare și de jocuri / tabletă.

Există, în diete, conceptul de cheat day / cheat meals – pe care eu îl consider inutil – e ca atunci când te păcălești pe tine. Într-o viață echilibrată, sunt diferite ocazii în care ne putem ține de planul nostru și putem respecta un stil de viață echilibrat, dar sunt și momente în care ieșim la o cină cu prietenii, gătim ceva gustos cu copiii. În aceste momente putem ieși din tiparele zilnice și putem savura un pahar de vin, un corn cu ciocolată sau o pizza mai generoasă. Un moment nu ne definește, e mai important ce abordare și ce strategie avem în rest.

La fel și în relația cu copiii. Yes Day este un fel de Cheat Day. Atâta timp cât copiii au libertate în relația cu părinții zi de zi, nu au nevoie de o zi în care să simtă că ei decid. Dacă le lăsăm dreptul de a hotărî, în lucruri mici și mari, în ce îi privește, explicându-le, desigur, context, riscuri etc, acolo unde e cazul, nu vor simți neapărat nevoia de a avea o zi în care să fie ei cei care conduc lumea.

Respectăm întotdeauna deciziile fetei noastre. Pentru a putea face asta, o ascultăm. Îi auzim nevoile, îi arătăm înțelegere și considerație față de ce simte. Personal, mă întorc frecvent în copilăria mea – cu rezerva că, desigur, copilăriile nu sunt la indigo – încercând să îmi amintesc cum simțeam și ce îmi doream la vârsta copilăriei. E o perioadă plină de agitație, energie, dezvoltare intelectuală, dar, în aceeași măsură, bogată în frustrări și neputințe și plasare într-o zonă de inferioritate în fața adulților. Încerc, pe cât posibil, să accentuez cât mai mult prima parte a balanței pentru fata mea. E datoria noastră, ca părinți, să îi dăm încredere copilului, mai ales că are în față un infinit de posiblități. Frustrările, neputința le las pentru lumea exterioară, sunt inevitabile. Nu vreau să contribui, ca părinte, la această zonă, nu mai mult decât prin a-mi ajuta copilul să își gestioneze emoțiile generate și de a-l asculta.

Recunosc că mă doare, pentru copii, când îi aud pe părinți: azi i-am dat cizmele / mâine îi dau rochia roșie / să vezi ce îi fac pentru că nu și-a pus căciula / vreau să îi arăt că nu este în stare / sunt sigură că nu o să fie atent / nu îi zic nimic, îl las să se facă de râs etc etc. Pentru copii, părinții sunt zona lor de rezistență, de siguranță. Toți copiii sunt avizi după iubirea și aprecierea părinților, oricare ar fi relația dintre ei și, uneori, la orice vârstă. Copiii merită 100% să fie tratați cu un capital inepuizabil de încredere din partea părinților, mai ales. Există studii care arată că atunci când avem încredere în performanțele copiilor, aceștia obțin rezultate mai bune la teste. Asta arată că mindsetul este uneori un factor de amplificare a potențialului copilului. Iar mindsetul vine în principal din familie. În aroganța și orgoliul de a fi adulți superiori, ne sabotăm – de multe ori inconștient – propriii copii.

Cum facem să le ascultăm copiilor nevoile? Apropiindu-ne de gândirea lor, înțelegându-le mecanismele. O metodă este, cum spuneam, să ne întorceam în timp la copilul care am fost. Să ne amintim ce apreciam și de ce.
O altă metodă, și mai bună, este să fim cât mai mult cu copilul nostru. Să intrăm în lumea lui. Să jucăm jocurile care îi plac, să vedem ce îi place și de ce – să știm personajele, să urmărim acțiunea, să ne jucăm împreună. Să știm cum se simte la școală, dincolo de lecții și teme, ce prieteni are, ce discuții, ce temeri, ce emoții, cum s-a simțit când… Să vorbim cu el despre lucrurile care îi fac bine și care nu îi fac bine și despre soluții, să îl încurajăm să ia decizii în ceea ce îl privește, înainte de a îi impune direct restricții.

De exemplu, în relația cu fata mea, încerc ca restricțiile să vină, de fapt, sub forma unor libertăți care o ajută să fie și responsabilă. Dacă avem o cutie cu bomboane din care mănâncă în disperare, o rog să își stabilească un număr de bomboane și să respecte. Pot fi 4, 5, 2, 3 – nu comentez. Niciodată nu a răspuns vreau să le termin. Când e ora de culcare și vrea să mai stea, o întreb cât vrea să mai stea și ea își alege ora. Când trebuie să își facă temele, îi spun intervalele în care eu sunt disponibilă să o ajut și ea își alege perioada care îi convine. Când trebuie să facă ceva și nu are chef – cum ar fi să repete poezia pentru școală – nu insist. O întreb dacă e mulțumită cu ce știe și dacă zice da, o las. Dacă zice nu, o întreb dacă și când ar vrea să mai repete. Deși e sfârșit de ianuarie, e încă în adidași (și pentru că nu a nins deloc), nu a purtat nicio zi căciulă sau fular și nu vrea să se încheie la haină la gât. Ea decide. A răcit des? Da. Dar nu în zilele în care a bătut tare vântul și era fără căciulă. Ci atunci când o colegă de la școală a venit “puțin răcită”.
Uneori joc cu ea jocurile ei preferate în rețea, alteori e drăguță și joacă ce îmi place mie. Dacă nu joc cu ea, sunt aproape și o întreb despre una – alta, ce face un personaj, ce se întâmplă, mă uit măcar la o parte din filmulețele ei de pe youtube, glumim dacă mi se pare ceva caraghios. E mereu entuziasmată să îmi povestească. Dacă e prea prinsă și nu are chef, îi respect decizia: o să îmi spui când ai chef. Îi știu pe toți colegii ei de la școală, mi-i arată în poze și sunt atentă, ba despre mulți știu și în ce bănci stau. E universul ei și îi face plăcere să îmi povestească și să vadă că mă interesează despre ce vorbește. O ascult cu interes, sunt fascinată de lumea văzută prin ochii ei.

Pentru copii, universul lor, momentul prezent, interesele lor sunt tot ce contează. Viitorul e important doar prin prisma lui vreau să fiu mare. Atâta timp cât îi vom înțelege în perspectiva lor centrată pe sine și vom încerca să pătrundem noi în lumea lor, atât cât ne permit, mai degrabă să îi aducem cu forța în lumea adulților, vom reuși să avem o relație cu copiii noștri în care să nu ne fie frică de Yes Day. Am întrebat-o pe fata mea, pentru a-mi testa validitatea ideilor, ce ar face de Yes Day. A zâmbit cu satisfacție maximă, se vede că savura ideea, s-a gândit câteva secunde și mi-a zis: ce fac de obicei.