Trei dintre cele mai bine fixate prejudecăți pe care le aveam despre sport și kilogramele în plus au dispărut imediat după ce am nascut. Ce am învățat din asta? Să nu mai judec pe nimeni și mai ales să nu mai raportez viața altora la propriile mele convingeri.

Ce credeam:

1. Rezultatele țin în primul rând de voință și ambiție. Până să nasc, alergam mult și din ce în ce mai repede. Nu întelegeam de ce unele persoane se plâng că aleargă de mult timp, dar nu reușesc să depășească distanțe foarte mici, de 5 kilometri. Cumva ma gândeam că nu își doresc suficient de mult să meargă mai departe. Însă imediat după naștere, când am ramas cu vreo 10 kilograme în plus și am început să alerg, mi-am dat seama că nu mai progresez chiar atât de rapid și că resimt acele kilograme, care nu ar trebui să fie ale mele. Și totusi am noroc că am un organism care mă ajută foarte mult, cum am început să alerg constant, am ajuns ușor la 10 km, dar îmi dau seama că daca aș da jos balastul care mi-a rămas după sarcina, ar fi și mai usor. Nu ține doar de ambiție, ci și de context. Iar când contextul ajută, e mai ușor să fii ambițios.

2. Numai cine nu vrea nu slăbește dupa sarcină.  Când eram muuuult mai tânără și muuult mai inocentă, spuneam răspicat că eu nu vreau să ajung la 40 de ani o tanti grasă, cu burtă și deprimată. Ups, am burtă. Și uneori sunt cam deprimată (dar asta e altă poveste). Am aflat că burțile după sarcină nu sunt doar de grăsime, ci și de diastasis (separarea mușchilor abdominali). Ca o paranteză, eu am perceput diastasis rectis ca pe o condamnare și încă nu am reușit să leg cap la cap informațiile să îmi dau seama ce șanse reale am să scap de efectele ei. Voi scrie despre diastasis separat, pentru că se vobește foarte puțin în România. Cât despre colăceii din sarcină, nu prea sunt ca ăia de îi aduni când mănânci prea multe pizza, paste și dulciuri. Cred că organismul depoziteaza temeinic pentru perioada intensă a alaptatului și, în aceeași măsura, trebuie să muncești temeinic să dai jos. La mine acul cântarului parcă s-a lipit la cele 5 kg în plus… Acum de multe ori îmi dau seama dacă o femeie are burtă pentru că a devenit mama. Și nu o judec că arată așa.

3. Nu există să nu ai timp, îți faci timp – să mergi la sală, să alergi, să intri în starea mentala de a te simți bine. Poate șansele de a face sport în mod constant sporesc după ce copilul mai crește, dar în aproape 2 ani eu abia am avut timp sa mă percep ca pe o ființă umana, independentă de copilul meu. Nevoile copilului mic sunt imense. Am decis, împreună cu soțul meu, că acestea sunt prioritare și am actionat în consecință. Nu ieșim seara în oras, lăsând-o pe fetiță cu bona; furăm timp pentru noi după ce ea adoarme, asta în cazul în care nu adorm și eu. Nu avem nici bunicii aproape, care să vină să stea din când în când (și chiar dacă ar fi așa, nu stiu dacă pentru mine ar fi o varianta). Dacă se întâmplă să ajung mai devreme acasă, până pleacă bona noastră, prefer să o las și pe ea să plece și să profit de timpul ăsta, să mai stau cu fetița mea. Oricum, 3 ore pe zi în timpul săptămânii – perioada pe care o petrecem ca o familie  – mi se pare prea puțin. Singurele momente cu adevărat libere sunt după ce ea adoarme, însă e deja ora 10.00, cine mai are energie pentru sport după o zi plină… Doar în weekenduri, în timpul somnului de prânz, mai ies la alergat, dar și atunci, în cele două ore nu știu ce să fac mai întâi – să fac sport sau să mai strâng prin casă, să pun haine la spălat, să mai citesc o știre, să mai știu și eu ce se mai întâmplă în lume… Și nu mai zic cât de multe treburi casnice preia soțul meu… Iar eu chiar sunt genul care știe ce înseamnă să faci obsesie pentru sport și îmi place la nebunie senzația de bine pe care ti-o dă mișcarea. Da, când ai copii, chiar este vorba despre lipsa de timp.

Ce spun acum:

Nu judeca o mamă. Că nu are ambiție, că nu se poate așa ceva, trebuie să își facă timp pentru ea, că nu e în stare să slăbească, ce poate fi așa de greu să mănânci mai puțin, mai atent? Nu ține de ambiție, voință, timp. Ci de disponibilitatea sufletească.

Nu judeca o mamă. Sufletul ei oricum e țăndări și acum și-l reface ca pe un puzzle, căutând cele încă câteva piese care, de fapt, au dispărut. Nu o compara cu alte mame care pot. Fiecare are norocul ei (unele zici că nu au fost însărcinate vreodată), vârsta ei (nu e la 39 ca la 23) și ritmul ei (da, unele puzzle-uri sunt mai greu de construit).